Escaladă la Veliko Târnovo

"Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie..." spunea Bacovia cândva...

   La noi în munţi e mai mult de-atât. Ninge. Şi încă foarte mult. Visele mele cu stânci uscate şi regrupări pe brîne încălzite de soare s-au cam năruit. Vor trebui să mai aştepte până ce vor deveni realitate. Scotocim pe internet în căutarea unei destinaţii pentru sfârţitul de săptămână. Iniţial voiam la Peştera Muierii, la cocoţ, dar vremea rea ne-a alungat gândul din zona asta. Şi alungat aşa... abătut şi vai de el... gândul zbură departe, departe, nici chiar peste mări şi ţări, dar peste râuri şi oraşe tot zbură. Zbură până ce se opri în ţara vecină, Bulgaria. Mai precis la Veliko Târnovo se opri gândul nostru...
   Dana adună de pe net informaţii referitoare la zonele de escaladă, scoate la imprimantă hărţi, descrieri, schiţe...
   Suntem doar cinci. Dana, Mihai, Andreea, Angi şi eu. Pe la şapte şi jumătate, opt fără ceva suntem cu toţii în maşina Danei îndreptându-ne către locul unde urma să ne întâlnim cu Radu să ne împrumute o pereche de espadrile. Radu, foarte punctual, ne aşteaptă la locul stabilit şi ne dă, ghiciţi ce ne dă? Pensule de şters obiectivele foto.
"-Păi Radule... şi espadrilele? Că pentru ele venisem...
-Ăăăă, le-am uitat.
-Nu-i nimic. Urcă repede în maşină şi mergem să le luăm... A... şi dă-ne şi hamul că poate avem nevoie..."
   Ajungem la Giurgiu. Taxă de pod. Nervi de pod. Vignetă la castravagii. Nervi de vignetă. Nervi pe castravagii. Patruzeci de lei pentru o săptămână. Scump... pentru două zile.
   Drumul spre Veliko este lejer. Fără gropi. Drumul pe lângă Veliko nu mai este lejer. Ajungem la o intersecţie pe mai multe nivele cu zeci de sensuri astfel ca facem tot soiul de manevre de întoarcere pe dublă continuă ... traversări prin oraş, revenit la intersecţia dubioasă...
   După toată ameţeala asta am ajuns în zona mânăstirii Sveta Troiţa. De la parcarea ce se află puţim mai jos de mânăstire urmăm poteca cu indicatorul Trapezista. Nu ştim ce înseamnă asta, dar drumul duce către pereţi. După câteva ture la baza acestor pereţi dăm de trasee cam tari pentru posibilităţile nostre aşa că facem cale-ntoarsă până la mânastire. Nu ne dăm seama cum am putea ajunge dincolo de acesta, la pereţii ce promiteau trasee ceva mai accesibile. O singură potecă ar fi făcut legătura cu aceştia însă de-a latul ei cineva pusese două rânduri de sârmă ghimpată. Mai târziu aveam să aflăm de la un căţărător bulgar că sârma fusese pusă de cei de la mânăstire.
   Dezamăgiţi, plecăm spre o altă zonă de căţărare. O găsim destul de repede, undeva, în partea de sud a oraşului, lângă linia de cale ferată. Inspectăm rapid peretele pentru a alege trasee nu foarte dificile.
   Alegem unul pe care mă duc cap pînă în regrupare, de unde, după ce vine şi Mihai, plec mai departe în a doua lungime. Sus ne bucurăm de o deosebită privelişte a oraşului Veliko şi remarcăm un loc bun pentru o eventuală viitoare campare. Urmează un rapel din două bucăţi.

 Vine rândul fetelor să se bucure de stâncă. Apoi iarăşi noi.

   Şi tot aşa până la lăsarea întunericului cand, obosiţi, ne retragem la hostelul "Low Costel Hostel" unde aveam făcute rezervările. Mâncăm, radem câte o bere apoi ne băgăm la somn renunţând la plimbarea pe care o aveam în plan. Oboseală. Multă oboseală. Atât de multă încât nici nu mi-am dat seama când s-a făcut dimineaţă.
   Trezirea are loc foarte devreme, ca de obicei... pe la nouă. Oboseala... cum spuneam.
   Ieşim la o scurtă plimbare prin oraş. Mai un suvenir, mai o poză după care fuga la hostel.

   Strângem bagajele, plătim cazarea şi plecăm către locul bun de campat, cel pe care îl remarcasem în ziua precedentă. Nu ca să campăm ci ca să luăm micul dejun în aer liber. Mâncăm puţin... pozăm puţin...lenevim puţin...puţin mai mult căci facem ce facem şi ne prinde ora douăsprezece întinşi la soare. Cu greu ne mobilizăm şi plecăm spre un alt perete decât cel pe care urcasem sâmbătă.

CLIC pe poza panoramica pentru a o vedea mai mare!!!!

   Ajungem la baza lui, iar după noi, la scurt timp, încă câţiva bulgari. Băgăm repede o manşă pe care ne dăm cu toţii apoi ne mutăm puţin mai sus la alte trasee.

   Seara ne prinde la un traseu de care nu ne mai dezlipim. O porţiune scurtă, cu paşi mai greuţi pe care ne tot dăm când eu, când Mihai, când eu, când Mihai... si tot aşa, spre disperarea lui Angi care trăgea de noi să plecăm. O înţeleg. Sâmbătă, la ultiml rapel, se lovise la genunchi. Acesta se inflamase şi o împiedica să se caţere.

   Într-un final hotărâm că e cazul să punem punct. Ne strângem bagajele şi ne îndreptăm către oraş să mâncăm ceva apoi pornim pe drumul de întoarcere.
Iarăşi vamă, taxă de pod, nervi de pod... şi oboseală.
   Vom reveni cu siguranţă la Veliko Târnovo. O zonă foarte frumoasă, cu trasee de toate gradele, mâncare ieftină şi foarte bună.

Adăugare: Mulţumesc Danei pentru fotografii si Angelei pentru tona de fotografii pe care mi le-a făcut. Niciodată, în nici o altă ieşire, nu am avut atâtea poze cu mine...