Ani. Mulți. Atat de mulți că nici nu le mai știu numarul. Scurși de la ultima tură de drumeție cu cortul în spinare pe unde nici nu-mi mai amintesc. Mi-e dor de o astfel de tură. Mi-e dor să merg și să stiu ca la capătul zilei voi pune cortul pe malul vreunui rîu, sau într-o poiană, ori lîngă vreun lac glaciar. Mi-e dor să nu mai am ca țintă vreo cabană, ori vreun refugiu ci să merg spre un loc la întîmplare. Atît de dor că nu mai am chef nici de cățărat.
Și uite că s-au aliniat astrele și Cosmin și Angi sunt de acord cu o astfel de tură, căci Miha ar fi mereu de acord.
Mă bucur ca un copil făcînd bagajele. Descopăr că nu mai stiu cum se face rucsacul pentru o tură în care nu vei avea la botul calului portbagajul mașinii. Nu mai știu ce mîncare să iau. Dar toate trec și suntem gata de plecare.
Drumul pînă la Podul Dîmboviței trece iute, iar de aici prindem calea spre lacul de acumulare Pecineagu, nu pentru mult timp căci dăm repede de o poiană tocmai bună de campat. E noapte și abia așteptăm să ne băgăm la somn așa că nu întîrziem prea mult cu montatul corturilor.
Citeşte tot articolul