Din Iezer în Făgăraș prin Mezea-Oticu

Ani. Mulți. Atat de mulți că nici nu le mai știu numarul. Scurși de la ultima tură de drumeție cu cortul în spinare pe unde nici nu-mi mai amintesc. Mi-e dor de o astfel de tură. Mi-e dor să merg și să stiu ca la capătul zilei voi pune cortul pe malul vreunui rîu, sau într-o poiană, ori lîngă vreun lac glaciar. Mi-e dor să nu mai am ca țintă vreo cabană, ori vreun refugiu ci să merg spre un loc la întîmplare. Atît de dor că nu mai am chef nici de cățărat.

Și uite că s-au aliniat astrele și Cosmin și Angi sunt de acord cu o astfel de tură, căci Miha ar fi mereu de acord.

Mă bucur ca un copil făcînd bagajele. Descopăr că nu mai stiu cum se face rucsacul pentru o tură în care nu vei avea la botul calului portbagajul mașinii. Nu mai știu ce mîncare să iau. Dar toate trec și suntem gata de plecare. Drumul pînă la Podul Dîmboviței trece iute, iar de aici prindem calea spre lacul de acumulare Pecineagu, nu pentru mult timp căci dăm repede de o poiană tocmai bună de campat. E noapte și abia așteptăm să ne băgăm la somn așa că nu întîrziem prea mult cu montatul corturilor.

Dimineață fac ochi devreme. Primul dintre ochi îl arunc spre cer, iar pe celălalt spre cortul prietenilor de drumeție. Primul ochi vede un cer nu tocmai senin, traversat de vălătuci pufoși ce păreau oarecum amenințîtori. Se anunțase, totuși, zi fără precipitații, dar norii păreau că spun altceva. În fine, cum o fi o fi.

Trec la celălalt ochi căci el căuta cu disperare semne ale trezirii celor ce dețineau cheița magică de la mașina în care se aflau toate ustensilele necesare pregătirii licorii vieții, cafeaua dimineților la cort. Urmează ritualul pregătirii licorii apoi degustarea ei. Evident, totul imortalizat pe "pelicula digitală".

După micul dejun, cafeluță și taclale, strîngem căsuța de pînză și o luăm din loc.

cafeluța de campanie

incornoratul

suntem pregătiți

Trecînd de cabana Cascoe și urcînd în amontele Dîmboviței ajungem după o scurtă bucată de drum la un forestier ce se abate spre stînga și pe care pornește marcajul bandă albastră. Aici lăsăm mașina și facem ultimele mici ajustări rucsacurilor, apoi o luăm voinicește la deal pe drumul forestier mai sus amintit, drum ce cotește la un momentdat spre dreapta pentru a prinde apoi o urcare accentuată pe Piciorul Dracsin.

Vremea e bună. Norii mai acoperă din cînd în cînd razele arzătoare ale soarelui devenind mai prietenoși decît se arătau dimineață.

Trecem prin dreptul stînei de pe Plaiul Dracsin, iar eu mă abat o leacă din drum pentru a o inspecta. E pustie și nu foarte primitoare însă poate fi folosită pe post de adăpost în cazuri de urgență.

incepem veseli

Ce aproape e Piatra Craiului acum și ce departe va fi la finalul zilei

Continuăm urcare și rătăcim oarecum marcajul. Nu-i de mirare ținînd cont de faptul că am văzut doar vreo două, trei semne. Problema nu e orientarea, căci trebuia să ajungem fix pe culme, doar că pierzînd poteca am fost nevoiți să străbatem o pajiște plină de iarbă înaltă. Nici asta nu ar fi fost o problemă dacă iarba nu ar fi fost smocuri, smocuri, forțînd gleznele.

Ajungem într-un final pe culme, cam în dreptul unui vechi adăpost, loc unde ne reunim cu Cosmin și Miha ce aleseseră o altă variantă de parcurgere a plaiului respectiv. Cosmin aduce cu sine un radio găsit prin iarbă și pe care decid să-l iau cu mine ca suvenir, cu toate că bagajul avea o tonă.

Ne continuăm urcușul prin partea sudică a piciorului, alegere norocoasă căci la puțin timp dăm de un izvor unde ne realimentăm recipientele deja pe jumătate golite.

Și pentru că e vremea rhododentronului, ne bucurăm de pantele acoperite din plin de acesta. Bujorul de munte, cum îl mai numesc unii, formează covoare viu colorate care-ți încîntă privirea și-ti dezmiardă mirosul. De altfel cam peste tot în această tură am fost înconjurați de astfel de pante, mai apropiate sau mai depărtate.

creste iarba, iarba deasa, perpendicular pe casa

la izvorul tamaduirii de sete

Urcăm. Încep să simt puțină oboseală așa că atunci cînd ajung în culme, aproape de Vf. Cascoe, rasuflu ușurat. Urcușul celor aproximativ 1300m diferență de nivel, cu rucsac greu, m-a cam stors, iar curba de nivel ce urmează este o binecuvîntare. Poteca marcată nu e chiar pe curbă de nivel, doar că noi am luat-o de-a dreptul spre Spintecătura Păpușii. Aici, adică în șaua ce separă Vf. Păpușa de Vf. Tambura, am luat o pauză.

Ne-am bucurat de liniște, de aer, de natură. Nu mult. Că ce-i mult strică. Nu pentru că nu am fi vrut ci pentru că toate acestea au fost întrerupte de zgomotul și poluare produse de enduriști. Da, la 2200m altitudine, pe poteca turistică marcată se practică enduro. Adica niște oligofreni nu au alte zone de distracție decît aici, sus, în creierul munților. Ba mai mult, ne-a pus dracul să le spunem că nu e frumos ce fac și ce să vezi?! Era să se lase cu bătaie. Scurtă altercație ce tindea să devină violentă, cu injurii, amenințări și îmbrînceli pe marginea rîpelor. "Aici sunteți pe teritoriul nostru băi, bucureștenilor. Poate vreți să nu mai plecați de-aici!", "Muntele e retrocedat, e proprietate privată și facem ce vrem, mergem pe unde vrem ". Ce să le explici retardaților că oamenii vin sus pe munte pentru aer curat și liniște?! Ce să le explici cimpanzeilor că ceea ce fac ei nu e normal?! N-ai cu cine. Sunt atît de încuiați, de dobitoci, că raționalul nu e parte din gîndirea lor. Mai trist este că anunțînd la 112 că pe vîrful muntelui suntem amenințați de un grup de enduriști ni se răspunde că "aveți vreo urgență?". Ca să nu mai amintesc faptul că operatorul nu avea habar ce e ăla Iezer-Papusa. Tristă țară plină de ratați... sau rahați.

poftiti la masa

spre Spintecătura Păpușii

oligofreni imbecili

Ne continuăm drumul pe culmea muntelui Bătrîna, urmînd banda roșie ce ne duce spre Vf. Roșu. Sleit de puteri, nervos pe cele întîmplate, fiecare urcare mi se pare un Everest. Nu-mi doresc altceva decît să mă transform în șarpe ca să nu mai fiu nevoit să ridic picioarele.

Am făcut greșeala de a mă uita în spate. Piatra Craiului care, de dimineață, era în coasta mea, acum părea la capătul lumii. Deja mă gîndeam că am mers atît de mult că poate am trecut în Ungaria. Am senzații de rău de la ficat, datorate efortului. Nu mi-am dorit eu să merg de să-mi intre picioarele-n fund?! Na! Nu numai că mi-au intrat, dar mi-au și iesit. Prin gît. Sunt mai rău ca un zombie. Merg mai mult teleghidat și Mecca mea e Curmătura Oticului, locul de campare. Da' ce zic eu Mecca?! E raiul, Dumnezeul, Allahul, Buddha... e ținta supremă. Dacă nu mor pînă acolo n-o să mai mor niciodată. O să fiu nemuritor.

Nu știu cum am ajuns. Cosmin, care o luase înainte, deja căuta cel mai bun loc de cort. Eu l-am trîntit unde s-a nimerit. Putea să fie în pantă, pe pietre, cu curul în sus, pe mlaștină, nu-mi păsa. Voiam să dorm și am dormit. Tun. Tanc. Artilerie grea. M-a trezit doar Angi care auzea urșii criminali ce dădeau tîrcoale pungii cu mîncare abandonată la numai opt metri de cort. Scoteam un cap din cort, luminam împrejurimile cu lanterna chioară care, oricum, nu ar fi luminat ursul decît dacă acesta mi-ar fi rînjit, prietenește, de la ușa cortului. Cu ochii mijiți mă convingeam că punga cu mîncare e la locul ei ceea ce însemna că dihania nu era decît o închipuire a Angelicăi, apoi trăgeam iar pleoapele peste ochi.

cu radioul-suvenir

greu...

 M-am trezit dimineață nesperat de bine. Cele două aspirine luate la culcare și-au făcut efectul cu prisosință. Nici un pic de febră musculară. Nici o durere. Nimic. Am supraviețuiiiiit celor aproximativ 22km parcursi ieri A urmat, evident, cafeaua. Aș fi băut o tonă de cafea aici, în Curmătura Oticului, admirînd coborîrea de pe Vf. Roșu pe care era să-mi scuip ficatul cu o noapte înainte.

culmea Oticu-Mezea

hai la cafeaaaaa!!

lăsați cafeaua, haideți la masăăă!!!

cumințelul pămîntului

sunt viu... 

A urmat un mic dejun subțirel apoi am strîns ce aveam de împachetat și am plecat la drum pe poteca marcată cu triunghi roșu, potecă ce face trecerea din Iezer în Făgăraș peste culmea Oticu-Mezea. Mai întîi ne-am completat rezervele de apă de la un izvor aflat sub Vf. Oticu, posibil a fi chiar izvorul Dîmboviței.

Poteca continuă lin, fără mari variații de altitudine, urcînd puțin mai accentuat doar spre Vf. Mezea, pe care nu-l atingem ci îl ocolim pe partea sudică, apoi coborîm lin spre Șaua Mezea unde facem un mic popas printre zecile de muște ce ne dădeau tîrcoale.

Din șa urmează o urcare lină pe piciorul Cățunu-Brătila. Trecem pe lîngă o turmă de oi, neobișnuită prin faptul că nu aveau cîini. Ne holbăm la ele, ele la noi. Noi le facem poze, ele scot limba la noi. Așa, ca-ntre viețuitoare.

Urmăm poteca, depășim o stînă și ajungem în Curmătura Brătilei la 2125m, loc numai bun de poposit. Refugiul din Curmătura Brătilei nu se află într-o stare igienică prea bună drept pentru care cel mai indicat ar fi să se pună cortul, în cazul în care se programează înnoptarea în această zonă. Tot aici se află și un izvor de unde ne putem realimenta. Acesta se găsește la 50m mai jos de șa, pe poteca marcată cu triunghi roșu ce coboară spre nord, pe Valea Badului și are debit foarte mare, sau cel puțin atunci cînd am fost noi avea.

Făgărașii. Viștea-Moldoveanu pe undeva pe-acolo

Curmătura Oticului și coborîrea de pe Vf. Roșu. Da, ăla pe care am crezut c-o să mor 

În Șaua Mezea, la relaxare

spre Curmătura Brătilei

Curmătura Brătilei și refugiul 

După ce ne odihnim oasele pornim la drum pe poteca de creastă, urmînd spre est marcajul bandă roșie. Poteca e domoală, curbă de nivel cu foarte mici variații pe altitudine.

În Curmătura Vladului găsesc în iarbă relicva unor vremuri triste. O bucată dintr-un proiectil de artilerie zace și acum printre smocurile de iarbă amintindu-ne că pe-aici s-au dus lupte aprige, iar muntele nu reprezenta pe-atunci un teren de drumeție, liniște și relaxare ci un teren al suferinței, al disperării și al morții. Privindu-l parcă auzi detunăturile exploziilor de-atunci contrastînd puternic cu liniștea deplină de-acum. Cîte o mai fi văzut și muntele ăsta?!

Mai departe poteca coboară lin. Foarte lin. Suntem la extremitatea estică a Făgărașilor loc unde nu mai sunt variații mari de altitudine. Trecînd de Vf. Pietrele Popii ne oprim pentru cîteva minute în dreptul văii Belia Mare străjuită la vest de Muchia dintre Belii, o coamă cu o ușoară tentă stîncoasă, iar la est de un picior ce se lasă lin din Vf. Belia Mare, picior pe care coboară o potecă marcată cu punct roșu și care duce spre Culmea Scoarța pe care se poate observa un alt refugiu gen iglu.

După cele cîteva minute de contemplare plecăm.

Valea Vladului

domol

Valea Belia Mare și Culmea Scoarța la dreapta

Depășim un izvor aflat pe poteca ce trece pe sub Vf. Berivoescu, sau Berevoescu pe alte hărți mai noi. E bine să se alimenteze aici căci este cam ultima sursă de apă cu debit mare. Se mai află una la Comisul, dar este cu debit mic și e folosită de turmele de oi din zona respectiva.

După izvor trecem prin vecinătatea refugiului Berivoescu amplasat pe un mic plai numit Șleaul Vladului și nu foarte aproape de poteca marcată. Asemănător ca formă vechiului refugiu din Călțun, acesta este ruginit și nefolosit. Stă mai mult ca o relicvă a vremurilor trecute și probabil că mai e util doar în cazuri de urgență. cand te surprinde vreo vreme rea, sau iarna dacă te lasă puterile ori te prinde viscolul. Altfel din Curmătura Brătilei se poate ajunge lejer la Comisul unde avem un alt refugiu iglu, evident tot insalubru (din spusele ciobanilor).

Trecînd de Berivoescu ne pricopsim cu două suflete, doi cîini ce au venit glonț la noi și nu ne-au mai părăsit. Unul mare, frumos, mîndru și o janghina mică, de-aia de aleargă oile, de te-ntrebi cu ce fel de vietate s-o fi împerecheat mă-sa de-a iesit așa o arătare de ți se face milă de ea la felul în care arată. Asta dacă stai bine cu inima și nu faci vreun șoc vazînd-o.

Ne-am continuat drumul cu noua companie pînă în apropierea Vf. Comisul unde, pe un plai maaare și frumos, campăm la apusul soarelui, nu înainte de a negocia pacea cu o haită de cîini ciobănești ce au venit amenințători spre noi, ori pentru a-și păzi turma, ori să se afirme în fața ciobanunlui pentru a mai primi o bucată de mămăligă, în plus, la cină.

Locul e feeric. Pajiștea e largă, scăldată în lumina galben-aurie a apusului, cu o priveliște minunată spre Piatra Craiului. Ce poate fi mai frumos decît să deschizi cortul și să fii întîmpinat, dimineața, de o astfel de priveliște?!

refugiul Berivoiescu. Punctul mic de pe stînga Sleaului Vladului

ia de la Băsescu

Piatra Craiului si barajul Pecineagu

Sancho Panza (janghina)

Don Quijote

Și dimineața a venit. Exact așa cum ne-am imaginat. Minunată. Poate chiar mai minunată decît ne așteptam pentru că vremea nu se anunța bună pe prognze, dar aici și acum ea era perfectă.

Am strîns cu părere de rău și fără tragere de inimă și am plecat, urmați de cele doua animăluțe, un fel de Don Quijote și Sancho Panza ai ramurei canine. Si cum mergeam noi așa numai ce ne zăresc iarăși cîinii turmei de oi și se întreaptă amenințători spre noi. Cu noi nu prea au avut mare lucru de împărțit, dar au avut ceva cu Don Quixote. L-au fugărit prin tufele de afini și rhododentroni de credeam c-o să-l sfîșie. Priveliștea nu era tocmai plăcută, cu haita de vreo opt cîini alergîndu-l pe animăluțul nostru. L-au fugărit pînă ce au dispărut din raza vizuală, după o culme de deal. Îmi părea rău pentru el însă părerea de rău nu a ținut mult căci curînd, dintre tufele de afini, pe după cealaltă parte a culmii, apare țanțoș nevoie mare alergînd fericit spre noi, cu coada-n sus și-o moacă ce spunea ceva de genul "i-am fraierit".

Și da, îi fraierise căci treptat cîinii fioroși apăreau leșinați, rînd pe rînd, din direcții deferite. În afara unuia singur care a mai avut tentativa de a se lua după noi, dar păstrînd, totuși , o oarece distanță, restul s-au mulțunit să-i mai arunce cîte un lătrat răgușit de la depărtare, și cam atît.

pe un picior de plai, pe-o gură de rai 

poftiți, poftiți..

refugiul Comisul

Reuniți, continuăm coborîrea pe banda roșie ce duce de la Vf. Comisu spre Vf. Lerescu. Pe harți, puțin sub vîrf, într-o poiană cu stînă, apare figurat un izvor. Speram să alimentăm de la el doar că nu l-am găsit. Ce-i drept nici nu ne-am dus pînă în poiană. Am renunțat cînd ne-am dat seama că suntem prea jos ca altitudine pentru a mai căuta ceva.

Poteca coboară prin pădure apoi prinde un lăstăriș nou, crescut peste o fostă zonă defrișată. Coborîm pe acesta pînă în Curmătura Lerescului unde, datorită defrișărilor, pierdem marcajul. În loc să o luăm pe drumul ce ducea spre stînga, alegem un drum forestier pe partea dreapta a culmii din fața noastră. Urcăm pe acest drum fără a mai da de vreun marcaj. Pe mine nu mă sperie mică rătăcire și merg cu hotărîre înainte sperînd să ne intersectăm cu poteca marcată, ceea ce o și facem, constatînd astfel că trebuia să o fi luat pe cealaltă variantă. Bucuria nu ține mult căci pierdem iarăși marcajul, dar de data asta nu mai vreau să-l caut și nici să-l urmez. Merg pe principiul că drumul forestier pe care suntem va duce cumva jos, la lacul Pecineagu, către care și tindeam să ajungem. Coborînd pe forestier trecem prin zone defrișate și dăm peste mici zone replantate. Cîteva panouri ne informează că zona a fost cumpărată de un ONG și reîmpădurită după defrișările necontrolate din anii 2004. De asemenea s-au refăcut consolidări ale forestierelor care începuseră să devină canale pentru apele pluviale. M-am bucurat de acest lucru.

ce-ai făcut, Bobiță ??!!

Ajungem la baraj unde ne tolănim pe caldarîm să ne odihnim preț de o clipă pentru a porni mai departe pe drumul ce coboară de la lacul Pecineagu. Traversînd barajul, culegem de pe jos relicvele unor mici dinozauri, adica salamandre mumificate ce au avut neșansa de a crește în bălțile de pe drum, iar odată cu secare acestora nu au avut nicioșansă de supraviețuire.

Mersul pe drum e anevoios și parcă nu se mai termină. Fiecare vale ce apare din dreapta ne pare a fi cea pe care am lăsat mașina, dar se dovedește repede că nu e, așa că ne continuăm mersul robotic. Ne felicităm pentru decizia de a urca pe banda albastră și nu pe triunghi galben, aflat mult mai jos căci ar fi însemnat să mai parcurgem încă niște kilometri buni, iar picioarele nu prea mai erau de acord cu asta.

Iată și mașina. Aleluia. Aruncăm rucsacurile pe jos și ne repezim către rîu pentru a ne îmbăia și a ne răcori. Apoi punem bagajele în mașini.

Cu mare tristețe imi iau rămas bun de la cele două suflețele ce ne-au însoțit o zi și jumătate. Imi părea nespus de rău că nu pot să le iau cu mine, dar pe de altă parte, chiar dacă aș fi putut nu le-aș fi luat. Nu le-aș fi luat libertatea și măreția munților pentru micimea și infernul orașului. O vreme au alergat în spatele mașinii, apoi am prins distanță și nu i-am mai văzut. Vreo două zile m-am tot găndit la ei, janghina aceea mică și prăpădită și tovarășul lui mai mare.

Am încheiat. O tură minunată cu un început greu. De, nu-i ușor ca după atîția ani să reiei rucsacul la spinare și să-l cari kilometri buni. Și da, mai vreau. Mai vreau să-mi iasă picioarele prin gît de-atîta mers, mai vreau să deschid veranda cortului și să privesc muntii în lumina dimineții, să simt iarba plină de rouă în timp ce aprind primusul pentru acea inconfundabilă cafea. Mai vreau să mă scald în lumina aurie a apusului, pe un plai de munte, să ascult vîntul, păsările, insectele. Să privesc norii cum se duc către orizont, sa pun și să strîng cortul. Mai vreau multe. Si le voi avea :)