Până acum câteva zile nici nu ştiam că există. Dana a găsit informaţii despre el şi tot ea a fost cea care a propus locaţia ca destinaţie pentru tura ce avea să vină.
La numărătoare ieşim vreo nouă participanţi. Mihai, Dana, Theo, Radu, Anca Dumitru(pentru a o deosebi mă voi referi la ea cu diminutivul Ancuţa), Anca Popescu, Cristina, Elena si subsemnatul. Ne-am împărţit în două maşini. Dana, Radu, Cristina şi Mihai în maşina Danei pe ruta Bucureşti-Ploieşti(ca să-l culeagă pe Mihai)-Târgovişte-Podul Dâmboviţei. Theo, Anca Popescu, Elena şi cu mine in maşina lui Theo pe ruta Bucureşti-Târgpvişte-Podul Dâmboviţei. Ancuţa urma să ajungă din Piteşti cu un autocar. Îmbarcarea a avut loc la ora şapte urmând să o culegem pe Elena de la Piaţa Victoriei la ora şapte şi un sfert. Toate merg ca unse. Ca unse cu pastă abrazivă căci Elena se încăpăţânează să nu ajungă la ora stabilită şi nici măcar în sfertul academic. Douăzeci si cinci de minute am aşteptat-o...
Plecăm din capitală pe la opt fără douăzeci şi după ce facem un ocol mic pe centură căci ratasem ieşirea spre Târgovişte, ne aşternem la drum. Ocolim centrul oraşului Târgovişte pe centura ce ne duce cu gândul la bombardamentele din Libia după care ne avântăm spre Câmpulung. Oprim să cumpărăm doua-trei(4kg) mere din Voineşti(parcă) după care cotim brusc, si când zic "brusc" chiar asta înseamnă. Ceva de genul -Dragoslavele...Dragoslavele. Frână. Gâtuială în centura de siguranţă. Întos şi apucat pe drumul cel bun.
Ajungem într-un târziu la destinaţie. Ultimii.
Ne cazăm, ciugulim câte ceva, ne echipăm si plecăm spre Canionul Orăţii.
Drumul indicat se termină brusc în gardul unei proprietăţi, dar ni se arată de către un localnic varianta corectă şi anume prin spatele curţilor. Boschetărim puţin prin ceva desiş cu ochii după şerpi căci fusesem atenţionaţi că ar cam fi prin zonă astfel de creaturi drăgălaşe după care purcedem inevitabil la sărit pârleazurile în curţile oamenilor.
De fapt am sărit direct gardurile sau am trecut prin ele până ce am ajuns în Valea Orăţii de unde, sprinteni ca melcii, urcăm pe versantul stâng al văii (dreapta în urcare) cautând ruinele Cetătii Oraţia. Cum mă situam eu asa.. primul în rândul de melci... plec în căutarea acestor ruine cam pe acolo pe unde bănuiam eu că ar fi. Tot scotocind prin desişuri observ că mă apropii de o stână unde se înghesuiau câteva oi. Nişte calcule scurte ce au la bază experienţe îndelungate dau ca rezultat faptul că acolo unde sunt oi sunt şi ceva câini care ar trebui să le păzească drept pentru care decid să nu mai înaintez în acea direcţie ci să schimb unghiul şi să intru într-un pâlc de copaci către o culme unde speram să găsesc ruinele respectivei cetăţi. Dar cum calculele dau uneori cu virgulă aud în spatele meu muzica pe care nu doream sub nicio formă s-o ascult în acel moment. Lătrat de dihanii. Io-te cum iuţii eu pasul la deal înarmându-mă din mers cu un arac cât mine de lung dar ceva mai suplu. Noroc că s-au oprit din alergat că altfel trebuia să recurg la violenţă. Mă suiam într-un copac si agitam ciomagul de acolo.
Trecând de acest eveniment, acum hazliu, atunci horror, îmi dau seama că nu sunt pe calea cea bună aşa că mă întorc pe ocolite la locul de unde colegii îmi strigau că, în sfârşit, daduseră peste ruinele căutate. Facem ceva poze la ruine după care ne avântăm în canionul Orăţii.
Acesta începe exact in spatele ruinei Cetăţii Oraţia, fiind presărat la început cu mici săritori abordabile la liber sau cu asigurare mai mult pentru moral decât pentru coborârea efectivă.
Undeva spre a doua treime a lui sunt două săritori mari, de cate şapte metri fiecare, şi o alta de vreo patru metri pe care le-am trecut ajutaţi de o coardă de 50m care ajunge la fix pentru a face dintr-un singur rapel toate cele trei săritori. A doua dintre cele de sapte metri se termină într-o baltă, dar poate fi ocolită cu puţină îndemânare. Eu am deschis calea, iar Mihai a rămas să explice novicilor tehnica rapelului. Da, câţiva dintre participanti nu mai făcuseră aşa ceva până atunci. Coarda model Libero de prin anul 2000 şi cu o grosime de 12mm(parcă aşa era pe atunci) combinată cu reverso3 generează o frecare suficient de mare cât să nu alunece liberă nici chiar scăpată din mână.
Una peste alta, două ore am zăbovit în aceast pasaj până am trecut cu toţii. Urmează o săritoare de vreo patru metri trecută la liber de cei cu mai mult tupeu sau experienţă şi cu asigurare de cei cu mai puţină experienţă pentru ca, spre final, să mai fie o săritoare precedată de o pantă pe care am pus coarda doar ca să ne ţinem de ea fără a mai asigura şi la ham.
Odată ajunşi la baza acesteia facem o poză de grup pentru că aici se încheie aventura în canion, ieşirea făcându-se pe o pantă înierbată, pe partea dreaptă în direcţia de coborâre, exact de deasupra ultimei săritori, săritoare inabordabilă întrucât se termină într-o mare baltă, fără posibilitatea evitării scuba diving-ului de rigoare.
Acum, că am încheiat această mică aventură, nu pot sa nu remarc curajul şi priceperea cu care Ancuţa, începatoare fiind, fără antrenament la panou sau la stâncă, a abordat majoritatea săritorilor, pe multe dintre ele trecându-le la liber, pe rute de ea alese, cât şi ajutorul dat celorlalţi participanţi prin mici indicaţii despre prize si metode de abordare. Dintre fete, a fost de departe cea care s-a descurcat cel mai bine.
Retragerea o facem prin curtea unei proprietăţi în construcţie până la drumul ce se ivea mai jos de aceasta. Asta ca să evităm boschetăreala de la început. Până să ajungem la pensiunea unde eram cazaţi mai facem câteva poze babelor din zonă. Babele de piatră măi...să nu se înteleagă greşit.
La cabană ne dezechipăm şi trecem la preparat cina. Mai precis Theo pregăteşte o friptură pe cinste. Unii mai activi alţii mai puţin activi... Mâncăm, glumim, dormim.
Ziua de duminică începe urât. Plouă. Se opreşte. Ba nu, plouă iar... Hai să mergem pe undeva că nu mai plouă. Nu vezi mă că plouă?
Intr-un final prindem o pauză între reprizele de ploaie şi plecăm spre Curmătura Fiarelor. Parcurgem drumul forestier de pe Valea Cheii, drum plin de case de vacanţă, unele terminate altele aflate încă în construcţie, până la confluenţa cu Valea Bunii pe care o urmăm ghidaţi de marcajul triunghi albastru. Zona pare draguţă şi puţin umblată, dar curând apar marcajele civilizaţiei- peturile. Şi mai începe şi ploaia. Urcăm pe această vale până ce dăm de un marcaj neconvenţional. Un punct roşu ce apuca pe panta din stânga direcţiei noastre de mers. Ploaia, din ce în ce mai deasă, ne-a întors din drum făcându-ne să renunţând la urmărirea acelui marcaj. Dana a aflat mai târziu că ducea la peştera Emilian Cristea.
Întorşi la Valea Cheii continuăm în amonte până la peştera La Uluce. Nu putem merge foarte mult în interiorul ei întrucât este o peşteră activă şi accesibilă doar cu echipament adecvat.După câţiva metri cursul de apă parcurge un sifon, trecerea de partea cealaltă facându-se prin escalada unui perete de vreo 3m.
Tot în interiorul acestei peşteri am pozat şi câţiva lilieci.
Ieşim din peşteră şi ne îndreptăm spre pensiune pentru a ne îmbarca în maşini şi a ne întoarce la casele noastre. Evident, ploaia nu avea să ne ierte nici acum astfel că, ajunşi la pensiune, a trebuit să mai zăbovim puţin pentru a ne schimba hainele complet ude.
Cu toate astea, tura a fost una frumoasă, mai ales pentru cei care au experimentat pentru prima dată senzaţia unui rapel.
Theodor Bunica ne delecteaza cu o serie faina de fotografii din aceasta tura, fotografii pe care le puteti vedea AICI
Cele bune!
Citeşte tot articolul
