Piatra Craiului - Refugiul Grind

   O tură în doi de 1Mai. Eu şi Angi. A trecut ceva vreme de când nu am mai băgat o astfel de tură.
   Plecăm din Bucureşti vineri la prânz spre Braşov. Cu microbuzul. În Braşov ne luăm bilete la trenul privat de Zărneşti. Circulă din oră în oră, iar biletul costă până în 4 lei. Excelent. În aşteptarea trenului ne astâmpărăm foamea cu un megasandwich cu şniţel.
   Nici n-am băgat de seamă când am ajuns în Zărneşti. Din gară o luăm la pas spre centru. Se înserase şi mă gândeam cu groază la cei 12 kilometri până in Plaiul Foii. Ajunşi în centru ne oprim la un chioşc să luăm o apă si niste îngheţate. Angi bagă mâna în buzunar să plătească. Şi o bagă... şi o tot bagă... Degeaba... Portofelul făcuse picioare... Cum? Când? Unde? Nu găseam o altă explicaţie decât că a căzut din buzunar când a dat biletele controlorului din tren. Singura şansă era să ajungem la gară, să sunăm controlorul şi să-l rugăm să verifice locurile pe care am stat seprând că, printr-o minune, nimeni nu trecuse pe acolo. Şi uite cum ţâşneşte Angi spre gară într-o fracţiune de secundă de abia apuc să-i zic să lase rucsacul jos. Îl aruncă din spate şi o luă la goană spre gară. Eu după ea, cu doi rucsaci, cu viteza melcului leşinat, blagoslovind ghinionul ce ne lovise. Şi cum mergeam aşa, cu o mie de gânduri în cap, toate fără început şi sfârşit, mă sună Angi să-mi spună că şi-a găsit portofelul. Un cetăţean îl găsise în tren şi-l dusese la casa de bilete. Casieriţele tocmai îl verificau şi sunaseră la un număr de telefon pe care îl găsiseră în el. Toate erau la locul lor. Şi banii şi actele. Să-i dea Dumnezeu sănătate acelui om de treabă.
   Trecând cu bine peste acest moment ne întoarcem la drumul nostru lung. Ieşim din oraş îndreptându-ne spre Plaiul Foii, făcând din când în când cu mâna la câte o maşină ce apărea din noapte. Nimic. Gesturile frumoase nu sunt atributele turiştilor motorizaţi.
   Când nu mai speram aproape nimic iată că opreşste un tip şi ne ia. Tot localnic. Din vorbă în vorbă ne spune că nu-i tocmai fain de mers noaptea pe acel drum pentru că la un momentdat urma să trecem pe lângă o stână cu muuulţi câini, câini care nu se arătau a fi violenţi ziua, dar care noaptea deveneau agresivi.Tipul, amabil, s-a oferit să ne găzduiască în una din camerele casuţei lui aflată în construcţie. Am acceptat. Ne-a servit cu un vin, ne-a prezentat păstrăvăria pe care tocmai o construia, am mai vorbit de una, de alta apoi ne-am retras în cameră la somn.
   Dimineaţă ne-am trezit greu. Pe la ora nouă. Am mulţumit pentru ospitalitate şi am plecat grăbiţi spre Plaiul Foii. Ne-am mai lipit de-o maşină pentru o altă bucată de drum.

 

   Din Plaiul Foii am luat-o spre Şpirla. Sunt ani buni de când nu am mai ajuns la acest refugiu. Pe vremea aceea era din lemn şi arăta foarte bine. Acum e tip iglu.

   După un popas şi o mică gustare o luăm spre Zaplaz. Exact înainte de acesta incep peticele de zăpadă. Bleah. nu-mi place deloc acest tip de zăpadă. Nici tare, nici moale. O fleşcăiala pe care piciorul fuge când pui mai multă bază într-însul.

   În faţa noastră se văd urmele proaspete ale unei persoane. Un solitar tocmai ne deschidea cale.
   Nu am mai urcat de mulţi ani pe la lanţuri şi din câte îmi aminteam traseul urma o vale. Din păcate nu a fost chiar aşa. La un momentdat traseul părăseşte valea abătându-se puţin spre stânga. Urcă câţiva zeci de metri, poate mai mult, apoi face dreapta şi reintră pe vale în ultima porţiune de dinainte de creastă.
   Norocul nostru a constat în urmele lăsate de montanistul solitar căci marcajele nu se vedeau şi fără aceste urme nu cred că am fi găsit continuarea traseului sau ne-ar fi luat ceva mai mult, mai ales ca nu aveam nici harta la noi.
   Zăpada pe vale a fost groaznică. Foarte, foarte apoasă. De câteva ori m-am afundat până la şolduri reuşind cu greu să ies.
   Obosiţi, bătuţi de o măzăriche rece ajungem în creastă şi ne adăpostim pentru câteva minute în refugiul din Şaua Grindului.

   Mâncăm câte ceva şi o luăm spre varful La Om pentru a coborâ la refugiul Grind. Mergând spre vârf remarc pe partea dreaptă o imensă cornişă fisurată ce stă exact deasupra văii pe care urma să coborâm. O ocolim coborând pe o pantă dezăpezită, grăbindu-ne să ieşim cât mai repede din zona respectivă.

   Mai jos avem parte de o privelişte deosebită. Mii şi mii de brâduşe colorează în violet pantele de deasupra refugiului. Cu greu am călcat printre ele căutând să strivesc cât mai puţine căci nu aveai pe unde pune piciorul de câte erau.

   Ajungem la refugiu. Aici suntem primiţi de un tip foarte de treabă, un alt călător solitar.
   Punem primusul la treabă şi preparăm ceva cald de mâncare, povestim tot soiul de lucruri apoi ne băgăm la somn.
Dimineaţă ne luăm rămas bun de la montaniardul solitar şi plecăm spre Zărneşti pe poteca ce ne poartă prin zona "La Table" apoi prin Prăpăstiile Zărneştiului.

   Cu toate peripeţiile ei şi cu toată zăpada aceea fleşcăită ieşirea a fost una foarte faină.