Prin Munţii Baiului sau "cum era s-o păţim grav" (21-22 ianuarie)

O tură ce nu prevestea nimic deosebit. Sâmbătă nu se anunţa o vreme prea bună aşa că ne-am hotărât să mergem până în stâna din Piscul Câinelui, iar duminică, dacă vremea nu se îndrepta, urma să coborâm.

Plecăm din Bucureşti pe ploaie. Pe la Comarnic începem să vedem zăpada, întâi în straturi mici apoi din ce în ce mai mari. În Sinaia deja zăpada era de vreo douăzeci de centimetri, iar vântul sufla destul de tare.

Lăsăm maşina la gară şi plecăm pe drumul spre cabana Piscul Câinelui, acum proprietate privată. În pădure avem parte de o atmosferă relativ liniştită, dar şuieratul vântului prin coronamentul copacilor ne pregătea psihologic pentru ce avea să urmeze după ce vom fi părăsit adăpostul pădurii.
Tot pe plan psihologic mă luptam cu ideea urcării pantei de după cabană. Prin anul 2008 am fost prin această zonă şi îmi amintesc nu tocmai plăcut de efortul depus pentru a urca această pantă. Acum însă, după un an întreg de mers pe munte, nici nu am remarcat cînd s-a terminat urcuşul.

Drumul prin pădure e bine marcat aşa că nu ne e greu să găsim poteca complet acoperită de zăpadă. Tăiem cărare. Încă nu e greu, zăpada nefiind foarte mare, dar se pare că vântul nu a aşteptat să ieşim din pădure ca să ne ia în primire. Rafale puternice apar dintre copaci, de parcă ar fi stat ascunse în spatele acestora pregătindu-ne ambuscade.
Ieşirea din pădure se lasă cu vânt şi mai puternic şi zăpadă şi mai mare. Pe alocuri aceasta ajunge până la brâu. Cu toate astea am o stare euforică. Nu ştiu ce-oi fi băut, ce-oi fi mâncat, dar sunt foarte bine dispus. Deşi urăsc vântul, acum îmi place teribil atmosfera asta.

vântul ne iese în întâmpinare

Mihai ferindu-se de vânt la adăpostul unui trunchi de copac

lupta cu troienele

Aici e vremea din prima zi, vremea "bună", să-i zicem aşa...

Luptăm cu vântul şi nămeţii. La un momentdat, Mihai şi George se îndepărtează intrând într-o mare poiană. Îi văd cum se luptă cu nămeţii. Eu prefer să urc o mică pantă şi, analizând zona, aleg să nu străbat poiana în lungul ei ci de-a latul, cu intenţia de a ajunge la marginea pădurii din dreapta unde se putea observa că zăpada este mică, dar pe la jumătatea drumului mă afund până peste mijloc. Cu greu reuşesc să ies din acel nămete şi să ajung unde voiam.
Continuăm prin viscol până la poteca ce urmează curba de nivel spre stână. Aici, în prima porţiune a potecii, pe o pantă destul de înclinată, zăpada e troienită puternic. Ne fundăm serios până peste brâu. Tai cărare cu greu. În spate George sondează adâncimea stratului. Aprope doi metri.

Ajungem la stână. Ne instalăm, facem nişte ceaiuri fierbinţi apoi pregătim ceva de mâncare.
Camera în care stăm are două paturi. Viscolul bagă zăpadă prin cele mai mici crăpături, zăpadă care se aşterne frumos pe unul dintre paturi. Încropesc dintr-o foaie de fâş un acoperiş pentru a proteja sacul de dormit apoi ne băgăm la somn câteva ore. Ne trezi pe întuneric. Afară, vântul suflă cu putere. Punem de-un ceai, mai schimbăm două vorbe după care somn până dimineaţă. La culcare termometru arăta undeva între -6 şi -8 grade.

buhuhuuu

v-am aburit pe toţi...

Mihai îşi usucă cipilica

Dimineaţă suntem surprinşi de soarele de afară. Ca să nu pierdem ziua am hotărât să urcăm în creastă şi să coborâm prin Zamora.

Plecăm de la stână pe curbă de nivel în lungul văii. Dăm peste două plăci de vânt puse pe pante nu foarte înclinate, dar ambele cedează sub greutate. Semn nu prea bun. Mihai e primul. Mă ocup cu pozatul şi nu bag de seamă ca el a rămas în loc câteva minute. Când ajung la el înţeleg de ce. Urma să trecem o văioagă abruptă cu o mare depunere de zăpadă adusă de vânt. Ne-a sunat în cap celebra replică "Pe-aici nu se trece!" aşa că decidem să urcăm panta de-a dreptul. Sus, deasupra văioagei, se zăreşte o maaare cornişă. Noi urcăm pe o pantă cu puţină zăpadă. Puţină în prima parte căci, odată ce ajungem la nişte zade, lucrurile se schimbă. Urc primul şi tai cărare printr-o zăpadă până peste brîu. Ca să pot înainta ridic genunchiul şi lovesc cu el puternic, de sus în jos, dislocând astfel o parte din stratul de zăpadă după care ridic piciorul, uneori ajutându-mă de mână, şi-l înfig mai sus. Şi aşa, pas cu pas, ajung la cornişă. Aici panta e mică, deci nu prea e o cornişă în adevăratul sens al cuvântului, însă nu îmi surâde ideea de a fi toţi trei pe bucata aia de zăpadă drept pentru care o parcurgem pe rând.
Ajunşi sus prindem spre dreapta drumul de pe Culmea Câinelui apoi facem stânga, spre nord, pe drumul ce urmareşte Culmea Munţilor Baiului.

Soare, cald... nici nu bănuiam prin ce vom trece...

o ciocolată caldă înainte de plecare

Mihai studiind văioaga cu problemă. Aici am luat-o fix în sus.

Între timp vremea se cam strică şi aici facem prima greşeală. Bucegii sunt deja acoperiţi de ninsoare însă până acum au alternat perioade de senin cu perioade de ninsoare. Mizând pe o astfel de vreme continuăm spre Zamora. Vântul suflă din ce în ce mai tare aducând perioade scurte cu vizibilitate redusă. Ne aflăm undeva între Vf. Drăgan şi Vf. Baiul Mare unde ne oprim pentru o bucată de ciocolată şi o cană de ceai fierbinte. Soarele luminează timid printre rafalele de zăpadă spulberată. Aveau să fie ultimele raze pe ziua de azi, dar încă nu ştiam asta.

popas pentru ceai cald

Ultimele raze de soare

Vremea începe să se strice.

Imediat după această filmare a început urgia

Continuăm pe drum însă vântul începe să sufle din ce în ce mai tare spulberând zăpada. Uneori vizibilitatea scade sub cinci metri. La un momentdat totul devine alb. Nu mai vedem nimic. Apuc pentru căteva secunde să remarc că Mihai iese de pe drum şi o ia pe curbă de nivel. Îl atenţionez aşa că îşi schibă direcţia urcând spre drum, după care nimic. De aici începem să mergem cumva la nimereală, cand în urcare, când pe curbă de nivel. Teoretic, trebuia să mergem cumva spre N-NV. După ceva vreme, tot orbecăind, ne dăm seama că ne cam rătăcisem. Nu ştiam încotro mergem, nu vedeam nimic.

Analizez în gând situaţia şi simt o urmă de panică ce mă cuprinde. Ideea de a nu şti încotro merg mă sperie. Mă văd săpând un adăpost în zăpadă în care urma să tremur toată noaptea. De curând mi-am luat un sac de puf. De-ăla Extrem, cică la -40 de grade. Cineva îmi spunea că nu am nevoie în Romania de un astfel de sac, că dau banii aiurea, dar Mihai mi-a zis o vorbă: "Bă, e suficient o singură dată în viaţă să ai nevoie de el şi o să vezi că merită toţi banii...". Să fi sosit aşa repede acea "o dată în viaţă" ?!

De câteva ori suntem trântiţi la pământ de rafale de vânt cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc până acum. Facem eforturi să înaintăm prin viscol, orbiţi de cristalele de gheaţă ce ne biciuiau ochii. Clar, următoarea achiziţie va fi o pereche de ochelari de ski, asta dacă scăpăm cu bine.

Îmi vine în cap o idee. Să coborâm spre vest. Adică spre Valea Prahovei, dar nu avem busolă. Ce bine stau trei busole acasă, în sertar. De ce să le iau cu mine în Baiului?! Că doar n-ai cum dracu să te rătăceşti în Baiului... Atunci mă gândesc să coborăm oriunde putem, indiferent pe ce parte. Pe o parte e Valea Prahovei, ceea ce ar fi ideal, iar pe cealalta parte e Valea Doftanei ceea ce e mai bine decăt să rămânem în creastă. George salvează situaţia cu busola electronică de la ceas, dar aceasta indică vestul aiurea, n-are cum să fie în direcţia aia. La începutul viscolului încă ne aflam pe partea estica a culmii încercând să ţinem direcţia N-NV. Spre vest trebuie să fie o urcare dar, după indicaţia busolei, părea că vestul e pe o culme ce cobora lin, iar nordul spre vale. Cred că, la un momentdat, fără să ne dăm seama, trecusem prin Şaua Baiului, iar culmea ce părea a fie spre vest era Culmea Baiu ce se desparte în Piciorul Baiului şi Muntele Cumpătu. Atunci însă, dezorientaţi, am crezut că busola nu arată bine. Am hotărât să urcăm iar spre culme.

Găsim un drum. Apelăm din nou la busolă urmând acum direcţia nord, iar de la Mihai zicere: "Chit că merg toată noaptea spre nord şi tot ies în Azuga.." . Zece metri. Apoi pauză. Alb. Drumul dispare. La fel şi optimismul nostru.
Până la urmă trebuie să urmăm o singură direcţie pentru a şti că nu ne învârtim în cerc. Hotărâm toţi trei că cel mai indicat este să coborâm căt mai repede din creastă. Pornim cumva spre NV. După câţiva metri panta devine foarte abruptă şi riscăm să alunecăm pe ea. Mergem pe curbă de nivel, puţin descendent. Mihai strigă la mine şi îmi arată gardurile unei stâne. Păreau undeva departe. După cinci, zece metri gardurile devin nişte fire mai groase de iarbă printre care trecem. Ce iluzie.
Simt că nu pot să mai mişc degetele de la mâna cu care ţin băţul de ski. Trec băţul în celaltă mână şi încerc să mi-o dezmorţesc. Odată cu încălzirea încep durerile. Atât de intense încât încep să ţip. Ţip şi cobor, cobor şi ţip. Mă gândesc că e bine, totuşi, că mă dor. Înseamnă că nu sunt degerate. După vreo cinci minute degetele îmi frig.

Continuăm să coborâm şi, la un momentdat observăm un pomişor. Ne îndreptăm spre el ca arabu' spre Mecca pe ceva ce părea a fi o pantă normală. La un momentdat, prin ceaţă, îmi dau seama că, după câţiva metri, urma o ruptură de pantă, iar copacul era taman jos, inaccesibil. Le spun celorlalţi să nu mai coboare şi să o ia dreapta pe curbă de nivel. Urc şi eu şi îi urmez. După alte zeci de metri zărim, undeva spre vale, muchia unei păduri. Ne cuprind valuri de bucurie şi speranţă. Mihai începe coborărea spre ea. E cu vreo opt, zece metri în faţa mea şi a lui George. Brusc se opreşte. Ne spune că zăpada e foate mare şi să nu venim. Îl văd intrat până la brâu şi în acelaşi timp văd la picioarele mele că placa în care se afundase are o ruptură de vreo patru metri. Îi comunic asta şi urcăm cu toţii ceva mai sus unde zăpada e mai mică. Căutăm să urmăm curba de nivel.

Pentru câteva momente se ridică puţin plafonul de nori şi putem avea o perspectivă asupra zonei. Văd o pantă mai lină ce duce spre un lăstăriş şi decid că e cea mai bună variantă de coborâre. După câţiva paşi mă afund până dincolo de mijloc. Nu-i nimic. Aici nu are cum să plece zăpada pentru că panta nu e foarte înclinată, iar eu sunt hotărât să sap şi tunel dacă e cazul numai să ajung mai repede în firul văii ce se vedea mai jos. De fapt e firul unei văi ce se ramifica în două văioage. Una era la stânga noastră şi părea abruptă, alta venea dinspre dreapta şi se unea mai jos cu cea din stânga. Acest al doilea fir părea lejer şi spre el mă duceau paşii.
Am apelat iar la tehnica săpării drumului cu genunchiul şi la ridicatul picioarelor cu mâna pentru a putea să avansez.
Ajungem la lăstăriş şi un sentiment de linişte mă cuprinde. De acum pericolul să plece zăpada a trecut, iar în curând vom fi la adăpostul pădurii. Doamne-ajută, am scăpat de urgia din creastă.

Avansăm cu greu prin lăstăriş, uneori piciorul intrând adânc în zăpadă şi blocându-se printre crengi. La marginea văioagei se termină şi tufele de care mă ajutasem până aici ca să ma ridic din zăpada ce ajungea acum până la piept. Mă uit la văioagă. O pantă abruptă de vreo cincisprezece, douăzeci de metri care se termină lin. După doi paşi cu zăpada până la piept îmi dau seama că nu am cum să cobor pe picioare acolo aşa că, din poziţia în care mă aflam, adică înfundat în zăpadă, mă aplec pe burtă, mă răsucesc ca să-mi scot corpul din gaura în care intrasem şi îmi dau drumul la vale pe fund. Alunec împreună cu un mare maldăr de zăpadă, ceea ce îmi aminteşte de iarna lui '98, când, pe 2 ianuarie, am coborât de la Vf Omu spre Mălăieşti, pe Hornul Mare, folosind aceeaşi tactică.
Ajuns la baza vâlcelului arunc o privire spre văioaga ce venea din stânga. Pfoai! Are o mare săritoare. Bine că nu am luat-o spre ea.

Continuăm pe firul văii cu speranţa de a nu da peste nici o astfel de săritoare. Din fericire am avut noroc, însă am avut de luptat cu zăpada. Speranţa ca aceasta să se micşoreze, odată ajunşi la adăpostul copacilor, nu s-a împlinit. Am tăiat zăpezi cum n-am mai tăiat niciodată, zăpezi ce ajungeau, nu de puţin ori, peste mijloc.

După multă trudă ne oprim să bem un ceai cald şi ceva dulce apoi o luăm iarăşi la picior. Coborâm o perioadă pe firul unui pârâu, chiar prin apă, pentru a scăpa de zăpada mare.
După o bucată de vreme Mihai îmi arată ceva ce seamănă cu nişte şanţuri paralele şi ne întrebăm dacă or fi cumva de TAF. Probabil ni se pare. Mai mergem câteva minute şi îi arat lui Mihai un buştean cu diametrul de vreo un metru, tăiat cu drujba. Semn bun. Înseamnă că avem şanse să dăm de vreun forestier. Aşa şi e. După câteva minute remarc urmele clare ale unui TAF pe partea dreaptă însă, fiind întuneric, nu-mi dau seama dacă e vreun drum mai sus. Cobor câţiva metri pe firul apei şi, din locul în care mă aflu, intuiesc muchia unui drum. Le spun celor doi, rămaşi puţin în urmă, să verifice ei dacă e ceva acolo. Mihai urcă şi confirmă. Era un forestier. A doua oară când ne simţim uşuraţi.
Coborâm pe acest drum până într-o localitate unde, întrebând pe cineva, aflăm că suntem în Poiana Ţapului.
Ajungem la gară de unde luăm trenul până în Sinaia să recuperăm maşina, apoi dăm o fugă în Buşteni să mâncăm ceva la Casa Ancuţei după care întoarcerea.

Ieşirea în drumul forestier

Ieşirea "la liman"...adică în Poiana Ţapului

Aceasta a fost cea mai la limită tură de până azi şi sper să rămână aşa. Un GPS ne-ar fi fost de un real folos, dar, clar, odata ajuns acasă, am băgat o busolă în rucsac şi nici că mai am de gând să o scot de-acolo.
În rest sunt foarte mulţumit de cum am gestionat situaţia, de deciziile luate împreună, dar mi se pare că cea mai tâmpită idee a fost aceea de a crede că busola ceasului indica greşit direcţia.

Asta e, am învăţat multe din această experienţă şi, mai ales, mi-am întărit convingerea că încrederea în partenerii de tură şi cunoaşterea lor e un factor extrem de important mai ales în situaţii extreme.