Cozia. Lumini şi ceţuri

Cu ochii pe prognozele meteo alegem ca destinaţie a sfîrşitului de săptămînă masivul Cozia.

Echipa e formată din Gabi, Teo, Anca, Angi şi eu. Alegem să urcăm pe un traseu uşor, pe la troiţă, traseu pe care l-am făcut cu ocazia primei ture prin aceşti munţi, şi anume pe marcajul ce ne duce spre mînăstirea Stînişoara. Vremea e deosebit de frumoasă, o adevărată zi de toamnă tîrzie, cu cerul albastru specific acestei perioade.

Profitînd de faptul că stim traseul urcăm fără grabă dedicînd ceva timp fotografiatului. Cîteva frunze galben-roşietice combinate cu albastrul cerului ne bucură şi ne amintesc de culorile toamnei aproape trecute. Ici-colo cîte o rază de soare pătrunde printre copacii aproape desfrunziţi luminînd o ultimă cracă sau un ultim copăcel ce se încăpăţînează să mai păstreze cîteva frunze ca mărturie a verii demult trecute.

Oltul secat ca niciodata 

De la mînăstire începem urcuşul. Serpentinele se succed una alteia, iar soarele începe încet, încet să coboare spre asfinţit. Odată ce se lasă amurgul se face simţită răcoarea iernii ce se apropie. Le belvedere profităm de un ultim popas înainte de a purcede la urcuşul final, spre cabană. Ieşind din pădure suntem surprinşi de imaginea dezolantă a ceea ce a rămas în urma unui incendiu. Scheletele copacilor arşi, negrul cenuşii combinat cu lumina albăstruiea a amurgului şi ceaţa ce se lasă treptat peste Cozia crează o atmosferă lugubră. Luminile cabanei sunt singurele care sparg această atmosferă tristă şi-ţi mai dau senzaţia de căldură, de viu.

Ne cazăm apoi dăm fuga în sala de mese pentru a ne astîmpăra foamea ce ne împungea de ceva vreme prin stomac. Am stat pînă tîrziu ba la un vinişor, ba la o pălincuţă apoi ne-am retras cătrea camera bine încălzită unde am dormit tun sau tanc, după gust şi oboseală.

Dimineaţa suntem întîmpinaţi de o vreme mohorîtă, ploioasă. Chiar nu-mi surîdea ideea de a coborî pe o asemenea vreme, mai ales că ştiam că, pe orinde am lua-o, trebuia să coborîm pante noroioase. Norocul nostru a fost că, pînă am terminat de mîncat micul dejun, ploaia s-a oprit. A rămas ceaţă lăptoasă care ne-a însoţit aproape tot drumul creînd o atmosferă aparte, atmosferă de care am profitat pentru a face fotografii. 

Coborîm pe Muchia Turneanu, dar nu pe toată muchia, pînă la Mînăstirea Turnu, ci pe coborînd în stînga muchiei şi ieşind în poteca pe care urcasem în ziua precedentă. Chiar şi pe această variantă am avut ceva de furcă cu noroiul pe pantele destul de înclinate, imediat după ce am părăsit muchia Turneanu.

Ajunşi la troiţă coborîm spre Mînăstirea Turnu, iar de aici pe drum, pe malul Oltului, pănă la parcarea unde lăsasem maşina.

A fost o tură în care a contat mai puţin atingerea unor locuri încă nevăzute, o tură din genul celor de care am cam dus lipsă vara asta. A fost relaxare, au fost multe fotografii şi, mai ales, au fos oameni veseli.