Tură de relaxare la Mălăieşti

Cîndva, prin decembrie.

Mai e puţin şi vine şi Crăciunul aşa că trebuie să mai facem o ultimă ieşire pe anul acesta. Ceva uşor, de relaxare. După o încercare nereuşită de planificare a unei ture în Padina optăm pentru Mălăieşti. Uşor de ajuns, plăcut şi de suflet. Un telefon la cabană şi aflăm că pe Tache e zăpadă şi ceva gheaţă aşa că ne luăm colţarii, pioletul, bocancii tehnici. Chiar şi o semicoardă scurtă, să fie.

Plecăm. Anca, Sorina, Florin, Teo, şi eu. Parcăm la Gura Diham şi-o luăm uşurel spre Poiana Izvoarelor. Nu urcăm bine că Florin nu-şi aminteşte dacă a încuiat maşina aşa că mai coboară o dată pentru a verifica. Norocul nostru, că oricum uitasem să ne luăm apă.

Drumul spre Poiana Izvoarelor e înţesat de urme de urs, unele mai vechi, altele mai proaspete. Din păcate nu am avut norocul de a vedea unul.

Urcăm spre Pichetul Roşu. Zăpada nu e prea mare dar e constantă.

Trecem de Valea Bucşoiului şi arunc o privire cu gandul la viitura din 2012 şi la oamenii surprinşi de ea. A apărut şi o băncuţă, probabil in memoria celui ce şi-a pierdut viaţa în acea viitură.

Urcăm. Ajungem la Prepeleag, loc propice pentru a face cîteva fotografii şi a astîmpăra foamea cu cîte ceva. Zăpada este în continuare mică şi nu prea sunt semne de gheaţă. Văd în faţa ochilor privirile ironice ale celor din cabană cînd voi intră în sala de mese cu ditamai bocancii tehnici şi coardă atarnată de rucsac. Mă simţeam uşor penibil, sentiment ce avea să treacă ulterior, odată cu remarcarea faptului că nu eram singurul pregătit pentru iarnă, iarnă care cam lipseşte.

Iată şi cabana. Verzuie. Îmi amintesc de vechea cabană, neagră, cu obloane roşii. Era, parcă, mai frumoasă sau poate e doar nostalgia acelor vremuri. Ne cazăm şi luăm ceva de mîncare după care ne aşezăm la poveşti. Şi povestim, şi iar povestim pînă după miezul nopţii. Lumea s-a retras de mult la culcare. Lipsesc chitarele, cîntecele şi menestreii care dădeau farmec nopţilor la cabană. Doar vinul fiert mai aduce cu mireasma lui atmosfera acelor nopţi.

Ne culcăm. Noapatea trece repede şi dimineaţă îi ia locul pe nesimţite. Cafeaua şi micul dejun, apoi drumul de întoarcere.

De la Pichetul Roşu, ca să nu ajungem prea repede la maşină, o luăm pe poteca Munticelului pentru a coborî pe la casa de vînătoare din Morar. Urmele proaspete de urs imi dau speranţa că voi avea ocazia de a fotografia unul, dar în zadar stau cu mîna pe aparat căci dihania nu se arată.

Trecem puţin şi pe la refugiul din Valea Morarului. Starea lui nu e prea bună, acoperişul parcă stă să cadă. Plecăm şi coborîm pe la casa de vănătoare. De aici şi pînă aproape de firul văii urmelor de urs le iau locul cele de mistreţi. Pămîntul e scurmat în lung şi-n lat, ba chiar găsim şi o băltoacă în care au stat tolăniţi.

Ajungem jos şi fecem ceva acrobaţii pentru a trece peste pîrîul ale cărui maluri sunt acoperite cu gheaţă. La cabana Gura Diham intrăm să mîncăm ceva şi să-l aşteptăm pe Florin care, neoprindu-se cu noi la refugiul din Valea Morarului, o luase înainte pe Munticel ratînd coborîrea spre casa de vînătoare.

După o masă copioasă ne îmbarcăm şi plecăm spre casă încheind astfel un sfîrşit de săptămînă relaxant, cu aer curat şi multă veselie.