Prin Baiului, evident, cu ceaţă.

A fost o tură în care destinaţia a fost aleasă după luuuungi discuţii. Ba am vrut să urcăm la Mălăieşti şi să coborâm pe Balaur, ba am vrut să urcăm pe Balaur şi să dormim la refugiul Scara sau Ţigăneşti, ba am vrut să urcam pe Schiel şi să rămânem la Padina sau să continuăm spre refugiul Bătrâna. Toate au picat din diverse motive şi am rămas la ultima variantă, o tură prin Baiului cu dormit la stîna din Zamora.

Plecăm dimineaţă, cu trenul, eu, Angi si Ruxache. Ah, n-am mai mers de mult timp cu trenul la munte. Mi-amintesc de cântările pe care le făceam cândva în tren, de nopţile când ne întorceam din ture de departe şi dormeam lungiţi pe izoprene ocupând tot culoarul vagonului, de chetele pentru naş şi de sticluţele ce circulau din mână în mână. Ehei, ale tinereţii timpuri. Fuseră şi se duseră.

Ajungem în Azuga unde mai întâi facem o mică aprovizionare cu mîncare apoi caut să cumpăr o sticluţă cu combustibil pentru sobiţa interioară, o Taninta, dar se pare că pe-aici nu s-a auzit de aşa ceva drept pentru care mă mulţumesc cu un lichior de ciocolată de la o altă firmă. Începem urcuşul pe culmea Sorica, pe un drum forestier ce se desparte de DN1 la kilometru 135 şi este marcat cu triunghi albastru. Urcăm pe acest marcaj până la staţia de teleschi unde ne orim şi ne delectăm cu câte o cafeluţă sau un ceai.

Intrarea pe Culmea Sorica

Pe Culmea Sorica, la ieşirea din pădure

Azaga

De aici plecăm spre culmea Munţilor Baiului. Vremea e frumoasă soarele ascunzându-se uneori după câte un nor. Bucegii se văd şi ei acoperiţi, parţial, de nori, dar moemntan e cald şi bine. Poteca alternează porţiuni cu zăpadă cu porţiuni uscate. Ajungem destul de repede în locul unde se lasă spre dreapta culmea Zamora şi, pentru că era încă destul de devreme, am decis să continuăm traseul pînă la stîna din Piscul Câinelui.

Pe culmea Munţilor Baiului

La intersecţia cu Culmea Zamora

Plecăm şi ajungem în şaua Baiului unde rememorez peripeţiile prin care trecusem la precedenta tură din aceşti munţi, cînd, pe o ceaţă deasă şi un viscol foarte puternic, am pierdut traseul. Din şaua Baiului începem ocolitul vîrfului Baiul Mare pe poteca ce ne duce pe pe curbă de nivel, pe versantul estic. Aici avem zăpadă pe toată poteca şi se cam lasă şi frigul. La um moment dat fetele, care erau ceva mai în faţă decât mine, strigă "ursu! ursu!". Undeva, departe, se zărea o chestie neagră care părea a aduce cu un urs doar că albul zăpezii şi o eroare de perspectivă a făcut ca acel "departe" să fie la numai cîteva zeci de metri, iar acel "urs" să fie de fapt o piatră nu mai mare decât un pepene. Doamne ce înseamnă şi iluzia asta. Ne amuzăm şi îmi amintesc iarăşi de tura mai sus menţionată cînd Mihai, prin viscol, observă departe lemnele gardului unei stâne, lemne ce s-au dovedit a fi nişte fire de iarbă aflate la cîţiva metri.

Ocolind Vf. Baiul Mare

Continuăm pe potecă şi, şi... evident că se lasă ceaţa. Ne aflăm din nou în situaţia de a nu şti pe unde ne aflăm doar că de data aceasta nu am mai lăsat acasă busola aşa că măcar stim dacă mergem în direcţia bună sau nu. Că ştim direcţia e una, dar pe unde ne aflăm e alta. Îmi mai aduceam aminte unele amănute din tura trecută numai că nu prea reuşeam să identific repere. Ştiam că la nord de culmea Câinelui, până în culmea Cumpătu, se mai află două picioare mici, pe al doilea aflându-se o stână. Aşadar eram atent să nu coborîm pe aceste picioare ci să nimerim pe cel pe care trebuie. Doar că se apropia înserarea şi nu prea ne surâdea ideea de a rămâne pe sus fără posibilitate de orientare aşa că decidem să coborâm pe un picior pe care ni se părea lejer de mers.

O luăm la vale neştiind pe unde ne aflăm şi, într-un moment de ridicare a ceţii, observăm că suntem pe primul picior aflat la nord de Culmea Câinelui. Dar deja coborîsem destul ca să mai urcăm din nou aşa că o dăm la vale prin pădure intersectându-ne cu urme de urs mai vechi sau mai noi. Coborîm pe picior spre stînga, spre firul unei văi unde nimerim fix în zona de tranzit a urşilor. Aici erau numeroase urme de urs care traversau pârâul de pe un mal pe celălalt. Se pare că instinctul nostru, la fel ca şi cel al animalelor, ne-a condus spre zona cel mai uşor accesibilă.

Continuăm pe firul apei, cînd pe un mal cînd pe celălalt până ce ajungem la drumul forestier din Valea Rea. Aici ne oprim să mîncăm luând-o apoi iute la picior spre Sinaia pentru a prinde trenul.

A fost o tură frumoasă cu puţine emoţii, cu alergat după fete, care era mereu mult înaintea mea. O tură de-o zi în care am cărat echipament pentru două zile. Şi pentru că nu apucasem să destup sticla de tărie pe munte m-am ocupat de ea în tren, asta că tot îmi amintisem dimineaţă de distracţiile din tinereţe.