Creasta Coştila-Gălbinele

De mult timp priveam de la refugiul Coştila această creastă ce părea a-ţi oferi ceva privelişti spectaculoase.

Uite că, într-o duminică de septembrie, a sosit şi vremea ei. Plecăm din Bucureşti cam târziu, pe la opt şi jumătate, căci Dana şi Mihai erau cam obosiţi după tura din ziua precedentă, aşa că începem urcuşul spre refugiu pe la ora unsprezece ajungând la Coştila după o oră şi un sfert.

Aici facem un scurt popas pentru a mânca ceva. O echipă era prin traseul căţărătorului, alte două se pregăteau să urce ceva prin peretele Coştilei,... iar noi o dăm la deal spre Valea Gălbinelelor. Din cele trei variante de intrare în Creasta Coştila-Gălbinele noi am ales-o pe cea care urcă din Valea Galbinelelor pe firul unui vâlcel.

Ajungem pe firul văii şi rămân surprins de schimbările apărute după căderea imensului bloc de piatra din peretele Galbinelelor. Talvegul văii e plin de resturi vegetale de la jnepenii şi brazii doborâti plus grohotişul aferent.

Se urcă pe vale trecând vreo două săritori. După săritoarea ce are bătute două pitoane legate cu cordelină, se ajunge la o săritoare cu un bolovan. Aceasta se trece ocolind-o pe peretele din stânga cum urcăm şi exact aici, pe stânga, începe şi vâlcelul pe care se ajunge la intrarea în creastă.

Urcăm pe acesta cu mare atenţie, terenul fiind foarte friabil. Imediat ce lăsăm pe dreapta Vâlcelul Florilor de Colţi ajungem la bomboana de pe colivă, o placă înclinată, fără prea multe prize ... de fapt cu o fisurică diagonală de care încerc să mă ţin cum pot mai bine. Ajunsi sus ne echipăm lângă intrarea în traseul Domn' Profesor.

Tot de aici începe şi creasta, mai întâi printr-o traversare orizontală spre stânga, pe sub o surplombă. Asigurarea se poate face într-o ancoră chimică situată puţin mai la stânga de Domn' Profesor. Imediat după traversare se pleacă în sus urmând linia de pitoane. După câţiva metri se ajunge la o ancoră ciudată, cu clemă, iar mai sus de aceasta mai este o ancora chimica normală. Aici am facut prima regrupare căci mai departe trebuia să trecem printre jnepeni şi mi-era silă să trag coarda pe-acolo.

Traversăm jnepenii urcând puţin spre dreapta spre baza stâncii ce se zărea mai sus. Aici dăm de două ancore aflate la baza unui hornuleţ. Mihai se leagă în regrupare, iar eu îi dau în sus. Un prag de vreo trei metri apoi puţin oblic dreapta vreo şapte metri pe o fisură. Am regrupat la vreo şapte, opt metri de la ieşirea din ea, inaintea unei alte fisuri, căci am găsit două pitoane. Mai sus urmează o altă fisură şi o zonă puţin friabilă. Regrupare înaintea unei porţiuni unde traseul pare a o lua în sus pe o fisură cam fără asigurări. Urc până la baza acesteia şi presimt că direcţia traseului nu e în sus aşa cumpare la prima vedere ci se face o traversare stânga pe un prag. Intuiesc bine. După vreo cinci metri de traversare se urcă vertical pe o pantă friabilă până la o ancoră şi un cui. Regrupez. Mai departe urc prin nişte jnepeni şi regrupez iar la o ancoră şi un cui. Apoi parcurg o faţă căzută de vreo douăzeci de metri unde îl aştept pe Mihai la o regrupare într-o ancoră.

Urmează un fel de diedru după care o pantă lungă. Am întins toţi cei şaizeci de metri de coardă plus vreo zece pe care i-a făcut Mihai în tandem. Pe parcursul ei sunt vreo trei asigurări aşa... ca idee.. căci porţiunea e foarte lejeră. Regrupăm la o ancoră situată în dreapta unui pereţel. De aici urcăm mai sus vreo opt, zece metri până la un perete mare unde găsim două cuie apropiate. Mihai asigură în ele, iar eu o iau stânga sus ocolind o muchie mică şi urc până la un jneapăn cu o cordelină unde regrupez. Mai sus de acesta o luăm fără asigurare, printre jnepeni, apoi pe trepte de piatră, dar fără o expunere prea mare, continuând creasta până la o stâncă imensă pe care o ocolim prin stânga, pe iarbă, apoi sus, tot pe trepte de iarbă, până ce ieşim în Brâul Mare al Coştilei.

De la refugiul Coştila am plecat la ora 12.30, făcând cam o oră jumătate până la începutul crestei şi ieşind din ea după trei ore jumătate.

Pentru retragere am ales Valea Jepilor urcând în platou pe Hornul lui Gelepeanu.
Un gând de final ar fi că partea cea mai grea a traseului mi s-a părut a fi panta spălată pe care se ajunge la intrarea în el, creasta fiind mult mai uşoară decât credeam.

Acum stăm cu ochii pe Creasta Picăturii...