Bucegi-Valea Comorilor (9-10iunie 2012)

Propun pentru sfârşitul de săptămână o tură pe o vale pe care am făcut-o solitar prin anii tinereţii şi pe care nu îmi aminteam să fi întâmpinat problşeme semnificative.
Dana, Andreea şi Teo mă însoţesc în această tură ce părea a nu ne oferi nimic spectaculos ci doar o banală "ieşire pe-o vale". Iată-ne în Buşteni unde aruncăm maşina pe-o stradă lăturalnică evitând parcările plătite apărute ca ciupercile după ploaie. Ne echipăm şi pornim spre Drumul Urlătorilor cunoscut şi ca Jepii Mari sau Traseul Schiel. Imediat ce depăşim bifurcaţia spre Cascada Urlătoarea vom da pe partea stângă, în sensul urcării, de o vale ce se lărgeşte în acest loc. Aceasta este Valea Seacă dintre Clăi. Imediat după ea, la vreo zece, cincisprezece minute de mers, intersectăm firul Vaii Comorilor.

Intrarea pe fir se face urcând pe niste bolovani. Imediat după ei apare o primă mică săritoare care se poate aborda atât pe spălătura din dreapta, cu ceva atenţie, cât şi pe niste mici praguri înierbate din stânga.

Apoi săritorile se succed una după alta. Le trecem pe unde considerăm că-i mai uşor. Acolo unde lucrurile par mai dificile urc eu primul şi-i asigur de sus pe ceilalţi cu ajutorul unei semicorzi.

Curând apar primele petice de zăpadă. N-ar fi o problemă aşa de mare însă pe sub aceste petice curge un fir de apă care a topit zăpada formându-se astfel un pod care, pe alocuri, este suficient de subţire încât să nu prezinte niciun fel de încredere. Suntem nevoiţi să mergem cât mai pe margine pentru a nu ne trezi că picăm vreo doi sau trei metri în gol.

Ajungem la prima bifurcaţie a văii de unde continuăm pe firul din dreapta. Câteva săritori ne aţin calea, dar le trec repede ajutându-i şi pe ceilalţi. Iată că ajungem la o săritoare pe care curge apă. Până acum toate celelalte au fost uscate, iar cand am făcut eu valea, cu mulţi ani în urmă, nu era pic de apă. La marginea săritorii zăpada forma un pod fragil, iar sub el se căsca o gaură de vreo patru metri. Am ocolit-o cu mare atenţie urcând-o pe partea stângă, pe o zonă mai puţin udă.

Imediat după acest pasaj urcăm pe o limbă lungă de zăpadă ce se termină la o săritoare mare şi pe care curge apă din belşug. Nu văd nici o posibilitate de a urca săritoarea direct aşa că încerc o abordare pe niste brâne înierbate din partea dreaptă. Urc mai întâi eu şi Teo, iar după noi apucă să urce câţiva metri şi Andreea. Îi zic să rămână aici ca să vedem cum e cu brânele respective. Din păcate avem un singur piolet la noi, iar iarba e destul de alunecoasă aşa că le spun fetelor că o să încercăm să le tragem cumva cu coarda.
Cu puţine emoţii reuşim să ajungem deasupra săritorii şi găsim chiar şi două pitoane, unul pe-o parte şi altul pe cealaltă parte a săritorii.

Cum mă pregăteam eu să pun corda numai ce văd rucsacul Andreei cum o ia la vale pe limba de zăpadă. Şi se duce. Şi se duce. Si se duce de nu-l mai vedem. Andreea o ia la vale după el şi ne spune că a căzut tocmai dincolo de săritoarea precedentă, fix sub podul de zăpadă la vreo patru metri sub el. M-apucă dracii. Deja mă gândesc să renunţăm la traseul ăsta după care, imediat, îmi zic că nu strică puţină aventură aşa că pun coarda şi rapelez.

La săritoarea de mai jos încerc să pun coarda după un bolovan pentru a coborâ printr-o portiune uscată, dar coarda alunecă pe bolovan indiferent cum aş pune-o. Nu-mi rămâne decât să o pun într-un piton aflat fix deasupra firului de apă. Reuşesc să nu mă ud prea tare la coborâre dar la urcare, cu rucsacul greu nu-i chip să urc aşa uşor. Fac cum fac şi nimeresc cu picioarele în şuvoiul de apă si simt cum mi se umplu bocancii. Reuşesc să urc prima parte a săritorii apoi mă chinui să împing rucsacul pe un bolovan centimetru cu centimetru, întins la maxim, c-o mână ţinându-mă de coardă iar cu alta împingând la rucsac într-o poziţie în care nu credeam că aş putea sta darămite să mai şi împing magaoaia de rucsac. Cu un zvâc de ultim moment il mai împing câţiva centimetri fix cât săl poată agăţa Dana şi să-l tragă. Să nu mai zic că, legat de coardă cu un anou pe post de ham, coarda trecea prin şuvoi aşa că simţeam o deosebită plăcere când toată apa care se prelingea pe fir mi se ducea fix în chiloţi.

Urc pe sub un bolovan, târându-mă ca râmă apoi urc iar limba de zăpadă şi cobor de pe ea la săritoarea pe care mai devreme am ocolit-o pe deasupra. Fac câteva încercări de a arunca coarda spre Teo, dar nu reuşesc. Găsesc apoi o sticlă de jumătate pe care o umplu cu apă şi de care leg coarda. Fac alte câteva încercări de a arunca un capăt al corzii peste săritoare dar Teo ratează de căteva ori prinderea sau arunc eu pe lângă. Toate asta până când, evident, sticla cade pe o porţiune intermediară a săritorii şi se agaţă de un ciot. Nu reuşesc cu niciun chip să o trag de acolo aşa că, spunând o căruţă de rugăciuni către Cel de Sus ca sticla să nu se smulgă de unde era prinsă, apuc coarda şi mă trag pe ea, fix prin şuvoiul de apă pe care îl iau în piept şi-l simt cum se duce direct în chiloţi şi de acolo pe unde mai crede el...

Imediat ce ajung în buza săritorii văd cum ciotul de care se prinsese sticla începe să cedeze. Mă înfig cu tot ce pot pe unde pot, mă trag de ce-mi iese în cale fără să mai ţin cont de nimic doar doar să mă văd cât mai repede sus. Reuşesc. De aici şi până la Teo mă strecor pe sub un bolovan. Ajung sus şi pun coarda trăgându-le şi pe fete.

Două ore. Atât am piedut aici. Din platou se aud bubuituri zdravene. Na că asta ne mai lipsea, o ploaie. Am avut, totuşi, noroc şi am scăpat de ea. Urma să aflăm a doua zi că pe platou a plouat de-a rupt. Mă gândesc cam ce am fi făcut pe vale dacă s-ar fi pornit vreo viitură...

Urcăm iarăşi pe o limbă de zăpadă până la o săriotare ce se trece pe sub un bolovan. Urc cîteva trepte pe care se prelinge apă şi la un momentdat îmi fuge piciorul pe o priză aşa că mă preling pe stâncă vreo doi metri. Hârşti, hârşti. Reiau urcare şi trec ceva mai atent de porţiunea respectivă.

Altă limbă altă săritoare. Si mai mare şi mai udă. Un buştean este proptit pe ea aşa că mă gândesc că mă voi folosi de el pentru a o trece. Depăşesc o mică treaptă apoi mă agăţ de buştean şi încerc să urc. Nu-i chip. Pe sub buştean se prelinge un şuvoi mare de apă, iar lemnul e mâzgos aşa că nu mă pot ţine de el. Revin lângă ceilalţi şi-mi las rucsacul. Iau un anou şi-l înfăşor în jurul trunchiului cât pot de sus făcând un fel de prusik. Mă trag de le după care sprijinit cu spatele de un perete şi cu picioarele pe celălalt, dezleg anoul şi-l pun mai sus repetând figura. Aşa reuşesc să trec peste această săritoare. Sus găsesc un piton de care prind coarda pe care o arunc şă-mi trag rucsacul. Reuşesc să-l trag pe trunchiul respectiv şi să-l ridic deasupra săritorii fără mari probleme. Urmează rucsacul lui Teo. Belea. Acesta se răsuceşte pe trunchi, alunecă de pe el şi nimereşte fix sub şuvoiul de apă şi, evident, sub un bolovan de unde nu puteam cu niciun chip să-l trag. Fac un cabestan pe coardă şi arunc către Teo celălalt capăt al corzii. Urcă teo filat de sus şi scoate rucsacul e sub bolovan. Trag rucsacul, îl trag şi pe Teo apoi repetăm procedura pentru rucsacul Danei.
Dana, ca să fie mai cu moţ, îşi scoate husa de la rucsac învelindu-l cu aceasta. Evident, rucsacul alunecă sub şuvoi, husa se comportă ca o găleată adunând apa în partea de jos, parte unde, evident e deschis fermoarul buyunarului de unde iese husa. Apa, şi ea ca apa.. intră. Şi ce se află la fundul rucsacului de obicei??? Sacul de dormit. Sac care ia şi el apă, dar din fericire, după cum aveam să aflăm mai târziu, foarte puţin.
Urmează rucsacul Andreei. Ca să evit să mai alunece şi acesta sub şuvoi mă las căt mai mult pe marginea săritorii şi, ajutat de teo, cu nioste mişcări dubioase reuşesc să ridic cu bine obiectul peripeţiilor de mai devreme.

A murit săritoarea, traiască săritoarea. Evident o alta. Evident udă. Nu că mi-ar mai fi păsat acum, când am apă şi-n... bocanci. La ieşirea din săritoare singura priză bună de apucat se afla sub apă. Asta e. Bine ca e că dacă n-ar fi n-aş mai povesti.
Urcăm şi alte săritori care, din fericire, sunt uscate şi relativ uşor de trecut. Valea se bifurcă iar. De data aceasta apucăm firul din stânga, varianta din dreapta înfundându-se în peretele Clăii Mari.
Nu prea mai apar dificultăţi şi curănd ajungem în Brâul lui Răducu. Valea continuă, însă pare că mai e ceva cale de bătut până pe platou, iar seara se lasă cu repeziciune.

Hotărâm să ne retragem pe brâu, spre dreapta, până în Jepii Mici şi de acolo să coborâm însă planul nu dă roade căci la intersecţia cu Valea Seacă dintre Clai brâul este rupt. Trebuie trecut peste o porţiune de pământ ce-o cam ia la vale, iar oboseala nu prea ne mai lasă să ne concentrăm. Ne întoarcem cu gândul de a continua pe vale, dar, după vreo câteva minute ne dăm seama că ar trebui să urcăm pe întuneric pe trepte de iarbă alunecoase aşa că propun să punem corturile pe brâu în singurul loc propice, o poieniţă aflată acolo unde brâul începe coborârea spre Seaca Dintre Clai.
Zis şi făcut. Montăm corturile, montăm avertizorul de animale şi apoi ne aşezăm pe iarbă la o gustare de seară.
Avertizorul de animale constă în faptul că am încercuit corturile cu coarda, atârnând de aceasta tot soiul de obiecte zdrăngănitoare(cratiţe, căni, furculiţe...). După cum se stie Brâul lui Răducu este o autostradă a urşilor aşa că am dormit cu ceva emoţii trezindu-ne din cănd în când la fiecare zornăit al "alarmei". Din fericire a fost doar vântul şi tot din fericire n-am avut parte de vizita niciunui animal. Sau cel puţin cu impresia asta am rămas.

Dimineaţă, după un mic dejun consistent, pornim spre platou pentru a termina valea. Deşi pare lejer lucrurile pot deveni destul de urăte căci smocurile de iarbă sunt alunecoase, iar panta nu e de neglijat. Asta cam în prima jumătate a porţiunii dintre brâu şi platou, a doua jumâtate lărgindu-se considerabil, panta devenind din ce în ce mai lină.

Pe platou ne îndreptăm către cabana Piatra Arsă unde ne delectăm cu o cafea, un suculete, o apă chioară... apoi la vale pe poteca Urlătorilor. Trecem pe la Cantonul Schiel apoi tot la vale, fără grabă şi concentraţi pe fotografiat floricele. Cam aşa am parcurs o vale ce părea o nimica toată. Asta că tot mă bătea Dana la cap cu canyoningul....

Multumesc lui Teo pentru fotografiile de pe vale intrucat eu numai de pozat n-am mai avut timp si chef...