Trei zile la Veliko. Trasee vechi, trasee noi.

12-14 aprilie 2013

Cu ceva emoţii datorate vremii plecăm la Veliko de vineri dimineaţă pentru a profita de trei zile de cocoţ.
Prima zi ne grăbim să prindem liberă fisura "the direct slit" din sectorul B, fisură foarte aglomerată sîmbăta şi duminica. Fiind vineri, pereţii sunt liberi, dar şi aşa tot dăm peste cîteva echipe româneşti. Din fericire nu şi pe traseul nostru. Pentru încălzire urc primii metri din "the direct slit" apoi traversez uşor dreapta pentru a urca pe o altă linie ceva mai frumoasă decît prima lungime din fisură. Pun manşa sus pentru fete apoi cobor pentru a o fila pe Angi care vrea să se urce cap pe fisură.

Se codeşte, se răsuceşte şi pînă la urmă porneşte. Cu ceva emoţii ajunge în prima regrupare şi mă filează şi pe mine. Ajung, verific dacă a făcut bine asigurările, mă conving că totul e ok apoi plec mai sus pe a doua lungime care, din cîte îmi amintesc, era ceva mai tăricică. De data aceasta mi s-a părut foarte lejeră aşa că am ajuns sus foarte repede, am regrupat şi am adus-o şi pe Angi pe care, mai apoi, am lăsat-o salam pentru că pînă acum, deşi folosesc reverso de doi ani şi jumătate, nu am experimentat niciodată coborîrea secundului. Operaţiunea mi s-a părut puţin cam anevoioasă.

Ajunşi jos le-am lăsat pe Dana şi Sorina să se dea pe această manşă, iar eu am urcat din nou traseul din dreapta, dar de această dată direct pe partea surplombată de la intrare. Ajuns în regrupare arunc o privire mai sus şi continuarea îmi face cu ochiul. O anunţ pe Angi că vreau să mă duc mai sus şi pornesc. Lungimea a doua este puţintel mai grea decît prima, dar nu foarte mult, lipsa buzunarelor specifice primei părţi obligîndu-te la nişte mişcări mai gîndite.Angi îşi exprimă şi ea dorinţa de a urcă pînă sus aşa că o filez.

Pentru că nu puteam să rapelăm dintr-o singură bucată cu coarda mea de 60m o trimit mai întîi pe Angi pînă la prima regrupare moment în care îmi vine în cap o idee, şi anume să scot coarda de 70m de pe fisura alăturată şi s-o mut în topul în care mă aflu pentru a se putea da manşă atît Dana cît şi Sorina. Ca urmare rapelez cîţiva metri apoi fac o traversare stînga împingîndu-mă pe picioare, moment ce-mi aminteşte de traversările Dulfer descrise de Nicolae Baticu, prind coarda cealaltă, urc pînă în top, dau jos echipamentul, bag coarda prin ancore şi o rog pe Dana să mă lase salam cîţiva metri apoi traversez dreapta şi o rog pe Angi să mă fileze pînă ajung din nou în topul unde voiam să montez coarda cea lungă. Numai că, din neatenţie, dau drumul capătului liber al corzii între perete şi capătul de care urma să trag aşa că acesta din urmă presa capătul liber pe perete blocîndu-l  . Noroc cu Angi care, fiind jos şi avînd un unghi mai mic, a reuşit să o tragă din top. Acest mic episod mi-a dovedit cam ce se poate întîmpla dacă nu calculezi bine cum poziţionezi corzile pe perete.

Ne-am dat jos şi am cedat coarda celeilalte echipe, iar noi am plecat spre traseul Dulfera pentru a se da Angi pe el, evident, cap Cu ceva emoţii a reuşit să-l facă, dar nu pînă în top ci pînă la ultima ancoră de pe diedru pentru a lăsa acolo o manşă.

Cît o filam pe Angi am pus ochii pe un traseu aflat ceva mai la dreapta de Dulfera, de fapt sunt trei trasee pe o faţă verticală brăzdată de nişte fisuri. Îl aleg pe cel din mijloc şi pornesc cu încredere. Undeva mai sus nu prea mai ştiu pe unde o ia traseul căci sunt doar două rînduri de ancore şi spituri aşa că urc şi eu pe unde găsesc mai acceptabil şi asigur cînd colo cînd dincolo. Ajung cu greu sus şi pun o manşă. Urmează Dana apoi Angi care se ocupă şi de demontatul manşei.

Obosiţi, plecăm spre Pizza Tempo. Cum altfel am fi putut încheia ziua decît cu o minunată cină la acest restaurant excelent!?
Punem corturile în aceeaşi zonă unde am campat şi data trecută şi pînă dimineaţă dormim tun.

Sîmbătă ne trezim tîrziu şi plecăm spre pereţi alene. Ne oprim la sectorul F, adică cel de lîngă mînăstire, unde pun o manşă pe un traseu superuşor în extrema dreaptă a sectorului. După aceasta plecăm spre sectorul E oprindu-ne la începutul acestuia pe la traseele 3-6. Sunt niste trasee scurte, pe o faţă verticală presărată cu prize săpate. Pentru că teama mea de cădere este destul de mare aleg traseul din centru acesta avînd ancorele ceva mai apropiate. Da. Dar zice-se că ar fi şi cel mai greu. Acest aspect l-am aflat ceva mai sus cînd mi-am dat seama că acea porţiune e cam tăricică pentru mine, iar un tip mi-a şoptit de jos ceva despre un 8, aşa că am traversat frumos pe linia celui din stînga şi am continuat liniştit pînă în top unde am pus manşa care aici a şi rămas pînă la plecare. Ne-am dat ba pe stînga, ba pe dreapta, ba pe centru, după cum ne-au ţinut ghearele.

Seara a tulit-o iar la restaurant unde am cinat în compania cîtorva amici: Cornel Sain, Cristina, Vali Aldea... A fost o cină presărată cu umor şi voie bună.

Duminică mă trezesc plin de chef. Chef de cafea la firul ierbii, aşa că pun repede primusul la treabă. Pentru astăzi alegem un alt sector de escaladă şi anume cel de la marele şi întortocheatul pod din Veliko. Sectorul Usteto-Est, căci cel de la vest e plin de şerpălăi veninoşi aşa cum aflasem din toamna trecută.

Manea, Darius & Co. îşi exprimă dorinţa de a ne însoţi. Plecăm spre perete cu alai mare. Aici nu găsim decît o echipă de bulgari , iar noi ne răsfirăm pe toată lungimea peretelui. De încălzire o bag pe Angi cap pe o linie scurtă.

Ne jucăm puţin pe acea faţă după care plecăm ceva mai jos spre un traseu ce se termină fix sub construcţia din perete. Este o fisură largă şi întreruptă de bolovani, ce se termină cu un diedru vertical de vreo patru metri unde am exersat montarea de frenduri şi hexuri.

Dîndu-mă jos de pe acesta observ în partea dreaptă un alt traseu ce trece un mic tăvănel, dar în care se poate monta o manşă sub acesta. Aşadar, urc şi acest traseu lăsînd şi pe acesta o manşă. După ce se dă toată lumea o rugăm pe Dana, ultima care încercă traseul, să penduleze puţin spre dreapta şi să treacă coarda printr-o asigurare din alt traseu. Cît timp am fost maestru filator pentru ceilalţi pusesem ochii pe intrarea acestuia.

Traseul începe cu un mic tăvănel şi provocarea mi s-a părut interesantă aşa că toată lumea s-a bucurat de exerciţii de trecere a tăvănelului. După ce ne-am sucit în fel şi chip pe acesta, am dat jos manşa, ne-am strîns lucrurile şi am plecat spre restaurant, nu înainte de a face o poză cu tot echipamentul din dotare.

Au fost trei zile frumoase, cu cocoţ şi voie bună.
Mulţumesc Angelei, Danei, Sorinei şi lui Razvan Manea pentru fotografiile făcute şi puse la dispoziţie.