Veliko mult aşteptat. Escaladă.

Mă tot uit pe fereastră să văd primăvara venind, dar am impresia că cineva, pus pe glume, a lipit un autocolant cu un peisaj de toamnă mohorîtă pe geamul meu. O zi cu soare e urmată invariabil de alte trei sau patru cu ploi şi chiar ninsori. Vorba aia, ce iarnă frumoasă avem primăvara asta.
Într-un final uite că planetele se aliniază şi sfîrşitul de săptămînă pe care îl am liber pare a fi o leacă mai frumos. Adică nu plouă, nu ninge şi nu-s temperaturi negative. Nu, nu la noi în ţară ci tocmai jos, la vreo 170km de Bucureşti, la Veliko.
Toată săptămîna am butonat site-uri meteo şi toate arătau cam aceeaşi prognoză. Cald, noros, dar fără ploaie. Perfect, adica perfect simplu, dar fusei mulţumit şi cu atît.

Şi ca să ne simţim cu adevărat aproape de primăvară eu şi Angi cădem de comun acord să stăm la cort. Dana şi Mihai n-au servit astfel de fineţuri preferînd un loc cald la ei în celulă, pardon, pension.

Plecăm din Bucureşti pe vreme urîtă şi sperăm că site-urile meteo să nu fi făcut mişto de noi. Anunţau ele ceva ploi pe la Veliko dar pînă pe la 9, 10 dimineaţă. Ne apropiem de Giurgiu, vreme urîtă, mohorîtă. Trecem graniţa, ceaţă. Mai mergem puţin, ploaie. Ploaie. Nori pînă la pămînt. Ploaie. Să vezi că ne-am luat o mare ţeapă, ne gîndim, dar ceva ne face să fim totuşi optimişti. Poate gîndul la Pizza Tempo. Ambele site-uri dădeau fix aceeaşi prognoză. Ploaie pînă pe la 10 apoi soare cu nori. Mă rog, vom vedea. Şi uite că au avut dreptate. Ca prin farmec, cu vreo zece, cincisprezece kilometri înainte de destinaţie ploaia se opreşte şi norii se mai risipesc. Veseli nevoie mare, schimbăm cîţiva lei în leva pentru a avea cu ce plăti masa de seară apoi plecăm spre zona Zveta Troiţa unde lăsăm maşina în parcarea plină de maşini cu număr de Romania, cum, de altfel, ne-am şi obişnuit. Chiar în parcare tocmai se pregăteau Cristi(Croco) şi Doina pe care-i cunoaştem de la sala de escaladă. Ne salutăm, schimbăm cîteva vorbe apoi plecăm spre pereţi.

Eu cu Angi ne ducem spre cel mai depărtat sector cu gîndul de a căţăra traseul "The Direct Slit 6+" numai că socoteala de acasă nu prea se potriveşte la pereţi, traseul fiind ocupat. Ne reorientăm spre traseul Dulfera, o fisură aflată pe un diedru ce are ca grad tot 6+. Îl terminăm repede deşi am ceva probleme cu gambele şi nişte cîrcei nesimţiţi ce s-au găsit să se pună tocmai acum.
Rapelăm şi mergem spre fisura pe care pusesem ochii de prima dată. Mda, tot ocupată, ba se pare că se şi stă la coadă aşa că renunţăm şi plecăm spre sectoarele mai apropiate de mînăstire ce par a fi mai libere.

Găsesc un traseu scurt ce pleacă pe o faţă căzută apoi urmează o fisură în S puţin dată pe spate. Din ce am văzut pe topo-uri pare a fi vorba despre trasul Ţepcata, adică "fisură" cu gradul de 7-. Mi se pare foarte uşor. După ce-l face şi Angi plecăm mai departe şi dăm de Mihai şi Dana care se scremeau pe un traseu dubios. Pare a fi "Flight of the Eagle (Eagle's flight)8+" sau "Yoghurt connection 8+/9-".

Eu am găsit un traseu ce pleacă deasupra unei mici grote. După ce am asigurat de jos prima ancoră, aflată pe buza tavanului grotei, am purces la drum. Cam tăricică intrarea aşa că, de frică să nu pic cu poponeţul de Terra, la al doilea spit m-am ţinut serios de buclă ca să pot asigura coarda. Ufff. Mai sus de pasul acesta am trecut la liber tot traseul care mi s-a părut tare frumos. După grad s-ar părea că este vorba de traseul cu numărul 6a, adică "Untitled 7+", nu de alta, dar celelalte de prin preajmă sunt trecute cu grade de 8+ şi 9- ceea ce nu mi-ar fi dat nici o şansă.

Mă dau jos şi o filez pe Angi, dar cînd aceasta e pe la juătate îi pasez coarda lui Mihai şi eu mă duc repede să încerc traseul pe care se dăduseră ei. Şi dă-i şi screme-te şi screme-te şi dă-i. O ciudăţenie de traseu pe care papucii m-au ajutat maxim. Maxim să cad cînd mi-era echilibrul mai frumos. Păi la bărcile mele de care rîde tot poporul era de aşteptat. In fine, mă dau jos şi pun ochii pe un traseu pe care se dăduse Baza cu un an în urmă. Unul de gradul 8+. Mai mult ca să văd pînă unde ajung nu că aş fi sperat să-l fac. Ce să urc nene! Şalupele din picioare erau foarte nimerite pentru schi nautic nu pentru căţărăre pe astfel de grade. Or fi ele bune la trasee alpine de pînă în gradul 7, dar cînd vine vorba de prins prize fine la picior adio şi n-am cuvinte. Mi-a ieşit jumătate din traseu şi ală cu scremături, scremuieli, scremoşenii... Data viitoare.

Se înserează şi uite ca apar Octavian şi Viorica. Ei, ca şi noi, tot cu cortul numai că, spre diferenţă de noi care voiam să campăm lîngă mînăstire, ei aleseseră un loc aflat pe marginea drumului, ceva mai jos de parcare. Bun aşa, vom merge şi noi ca să nu mai cărăm de la maşină toate bagajele. Dar mai nainte de acestea ne dăm întîlnire la Pizza Tempo pentru cina cea de merit.

După festin Dana şi Mihai ne debarchează la locul de campare ei plecînd apoi spre motelul unde se cazaseră. Instalăm cortul şi ne delectăm cu nişte vin bun adus de Octavian şi o mare caserolă cu tiramisu pe care ni l-a Donat Mihai căci a doua zi urma să-şi mai adauge un an la şirul celor deja strînşi. LA MUUUULLŢI AAAAANI MIHAAAAI!!! Apropo, tiramisu a fost megagigaextrasuperexcelent.
După ce stăm o bucată de vreme la poveşti cu Vio şi Octavian ne retragem spre corturi pentru odihnă. Noaptea se înteţeşte vîntul, vînt ce avea să bată toată ziua de duminică.

Dimineaţă ne trezim şi bag repede o cafea la primus. Cea mai bună cafea este aceea pe are o bei pe iarbă la marginea cortului. Am visat la cafeluţa asta încă de la Bucureşti.
Radem repede ceea ce ne luasem pentru micul dejun apoi strîngem corturile şi plecăm spre pereţi. Mihai şi Dana se duc spre traseul Ţepcata recomandat de noi, iar eu şi Angi rămînem la un traseu pe care nu am reuşit să-l identific pe topo şi în care m-am blocat imediat nereuşind să trec o fisură ce de jos părea lejeră, dar pe care la faţa locului s-a dovedit că nu e chiar aşa.
Dezamăgit şi cam fără chef traversez în stînga pe un alt traseu ce urcă o placă înclinată apoi prinde o fisură largă traversînd mai sus spre regrupare vreo doi metri. Traversarea nu e grea doar că ultima asigurare este la un metru şi ceva sub picioare şi, dacă aş aluneca, aş pica fix pe o placă şi m-aş lovi şi de un perete lateral. Nu-mi surîde deloc ideea. Şi, cum legile lui Murphy nu iartă, se nimeri să las jos nucile pe care le car mai mereu după mine întru veşnicul amuzament al lui Angi. Ei bine, mă dau jos, iau nucile şi urc iar asigurînd cu o nucă fix în dreptul traversării pe care o şi execut fără probleme. Asta ca să-mi confirm ideea că, de multe ori, totul ţine de psihic.

După ce se dă şi Angi pe traseu, exprimîndu-şi nemulţumirea faţă de acesta, plecăm spre zona unde se opriseră ceilalţi. Mihai tocmai încerca un traseu aflat la dreapta de Ţepcata. L-am încercat apoi am mai făcut un traseu uşor, pe bolovani mari după care ne-am dat pe o manşă pusă de Croco pe Firewall. Frumos, dar greu. Iarăşi am avut probleme cu şalupele.

Spre înserare am strîns bagajele şi ne-am adunat cu toţii la Pizza Tempo apoi am plecat spre Bucureşti bucuroşi că am deschis sezonul la Veliko.
Alte cîteva poze făcute de Octavian