Valea Bucsoiului si Creasta Balaurului.

După parcurgerea Muchiei Căprioarei rezervăm ziua de duminică unei ture de drumeţie pe Valea Bucşoiului. Ultima dată cînd am parcurs-o mi-a plăcut însă acum, după viitura de acum doi ani, sunt curios cum arată. Sperăm ca timpul ce a trecut să fi stabilizat bolovanii purtaţi de torentul ce a străbătut aceată vale, schimbînd peisajul şi lund în acelaş timp şi o viaţă.

Ne întîlnim cu Mihai şi Dana, sosiţi din Bucureşti pentru a participa şi ei la tura aceasta, apoi plecăm spre Gura Diham unde ne lăsăm maşinile şi începem urcuşul spre Poiana Izvoarelor.

odihna in Poiana Izvoarelor

Aici luăm o mică pauză apoi plecăm la drum pe poteca ce duce spre Mălăieşti, ajungînd după vreo douăzeci şi cinci de minute în Poiana Bucşoiului. De aici, aruncînd o privire în lungul văii, aspectul acesteia pare neschimbat, dar odată ce avansăm pe aceasta bolovanii instabili ne atenţionează că lucrurile nu mai sunt aşa cum au fost. Ici colo cîte o săgeată roşie, ştearsă de timp, ne indică direcţia pe care trebuie s-o urmăm. Urcuşul e uşor, doar bolovanii instabili ne obligă la o atenţie sporită. Momentan panta e lină şi aceştia nu prezină un pericol pentru coechipieri ci doar pentru gleznele noastre.

Cîteva săritori mici ne aţin calea, dar le depăşim fără probleme continuînd urcuşul pe firul văii, admirînd în acelaşi timp priveliştea. Aruncăm o privire plină de dorinţe spre stînga, spre Vîlcelul Portiţelor. Acesta urcă din firul văii şi se pierde tocmai hăt, în culmea Bucşoiului Mic, nu înainte de a se bifurca la rîndu-i, dînd astfel naştere Vîlcelului Grohotişului. Ambele vîlcele par interesante şi se nasc inevitabilele intrebări "cum ar fi dacă...pe-acolo... sau pe dincolo..!?"

Dar să revenim la valea noastră. O săritoare mai mare, de genul unui horn, ne blochează trecerea, dar, pentru că aceasta se termina cu o zonă friabilă, plină de pămînt, abprdăm o variantă ocolitoare, prin stînga acesteia, pe o pantă de iarbă şi pămînt.

Odată depăşit acest obstacol continuăm pe firul văii, atenţi la bolovanii instabili. Depăşim alte cîteva săritori, mai mici sau mai mari ajungînd curînd în dreptul Turnului cu Jnepeni. Abia după ce îl depăşim, aruncînd o privire îndărăt, putem admira turnul în toată splendoarea lui.

Valea Bucsoiului vazuta din Poiana Bucsoiului

deasupra primei saritori mari, cea care se ocoleste pe treptele de iarba din stanga

Turnul cu Jnepeni

Turnul cu Jnepeni vazut de sus

Continuăm pe vale, printr-o porţiune mai largă a acesteia, pînă ce ajungem la un ţanc ce despică firul în două (nu în patru :)). Cosmin abordează varianta din stînga, iar noi pe cea din dreapta, prilej cu care ne mai confruntăm cu două săriotrim, ultima dintre acestea fiind şi foarte friabilă şi necesitînd asigurare cu coarda pentru coechipieri. Noi am abordat-o prin stînga, varianta directă fiind mai periculoasă datorită unor bolovani nu prea prietenoşi.

După acest obstacol valea se deschide întîmpinîndu-ne cu două turnuri ce formează, alături de versanţii din stînga şi din dreapta, trei fire distincte. Varianta din stînga este cea pa cere o abordăm. Cu atenţie deosebită, căci talvegul văii e acoperit cu bolovani instabili destul de mari ce pot crea serioase probleme, mai ales că firul pe care urcăm se închide, devenind un horn cu spect de canion, loc unde nu prea ai cum să te fereşti de eventualele căderi de pietre.

Firul pe care urcăm e inconfundabil căci în partea superioară ne întîmpină cu un mare bloc de piatră suspendat între pereţii canionului, bloc pe sub care duce drumul nostru.

Înaintea acestui bloc suntem nevoiţi să trecem peste o altă săritoare şi, odată ce am urcat-o imaginea care ne întîmpină de lasă muţi. NU, de data aceasta nu de uimire sau de admiraţie. De data aceasta imaginea ne amuţeşte pentru că ne face să conştientizăm cît de mici suntem şi că firul vieţii noastre se poate rupe brusc şi fără vreun avertisment în prealabil. Ne aminteşte că, oricîte calcule am face şi oricîte reguli am respecta hazardul are cuvîntul lui de spus.

Imaginea aceasta e compusă dintr-un doi rucsaci terfeliți, batuti de ploi şi de vînt, peste care au trecut cîteva anotimpuri. Această imagine mai cuprinde şi cîteva haine aruncate ici-colo şi un muţunache pricajit. Toate aceste lucruri au aparţinut, probabil, persoanelor surprinse de potopul din 2012 dintre care una şi-a pierdut viaţa în viitura ce s-a format în urma ploii torenţiale de vară, o rupere de nori pe care nici prognozele meteo nu o pot prevedea. Iar totul este cu atît mai dramatic cu cît ne gîndim că, dacă persoanele respective apucau să mai urce doar treizeci, patruzeci de metri de locul acesta, ar fi fost în siguranţă.

Depăşim momentul şi continuăm pe sub marele bloc încastrat întrînd în strîmtoarea finală a văii, închisă cu o săritoare friabilă deasupra căreaia tronează un bolovan imens ce se sprijină inexplicabil pe nişte bolovani mai mici, într-un echilibru al carei rupere n-aş vrea să ma surprindă prin preajmă. Cu atenţie deosebită depăşim şi acest obstacol trecînd tiptil peste bolovanul cu prinina, ieşind din strîmtoarea văii care, aici, începe să ia aspect de pilnie.

Ultimele trepte de iarbă ne conduc spre un tăpşan unde soarele ne întîmpina cu căldura multaşteptată. Ne tolănim pe iarbă, mai întîi pentru a devora senvişurile pregătite, apoi pentru a ne bucura de liniştea acestor locuri.

cei doi colti care strapung valea. Varianta corecta e pe firul din stanga

bolovanul incastrat

foarte multi bolovani instabili

pe un picior de plai, pe-o gura de rai, iata stau la soare, mutre calatoare (n-am gasit alta rima)

Stînd aşa, în bătaia uşoară a vîntului şi a razelor de soare, discutăm despre ce variante am putea aborda pentru coborîre. Variante sunt destule cum ar fi: Valea Cerbului, Valea Morarului, Valea Mălăieşti sau Creasta Balaurului.

Cum nu mai fusesem pe aceasta din urmă, ideea mi s-a părut interesantă, singura problemă pe care o aveam era să nu fie nevoie să coborîm pante abrupte de iarbă uscată căci bocancii mei nu prea mai au aderenţă.

Incepem coborîrea care, în prima parte este fix pe creastă apoi se abate de la linia matematică deviind spre sud, adică spre Valea Morarului. Locul este puţin mai expus şi poteca poate fi pierdută uşor, dar, cu atenţie sporită şi o bună intuiţie se poate descoperi uşor varianta corectă.

Depăşim o porţiune cu cablu apoi poteca revine pe versantul nordic al crestei mergînd pe această parte pînă în zona nu mită "la Balaur", loc unde traversează pentru ultima oară creasta, coborînd pe o pantă înierbată şi plină de tufe de zmeră, uscate acum. Mă gîndesc destul de mult cum să fac să vin aici în plin sezon al coacerii zmeurii fără a da nas în nas cu un alt mare amator de fruce de pădure. Rămîne de văzut.

mi-am gasit loc de leneveala

La Balaur

in poiana de pe Timbal

Coborîm pînă pe un tăpşan numit "la ţimbal", loc unde facem un mic popas pentru admirat priveliştea apoi ne continuăm coborîrea pe o potecă ce ne duce pe la baza ţimbalului şi ne scoate în Valea Morarului, vale pe care continuăm în aval.

Aici avem parte de o privelişte neplăcută. Zeci de puncte fluorescente făcute cu vopsea pe pietre şi copaci amintesc de un maraton organizat prost, ca multe alte lucruri organizate in Romania. Mă întreb cum de s-a obţinut aprobare pentru un maraton pe o vale nemarcată (acum marcată cu puncte fluorescente) şi cum de imbecilii care l-a organizat şi-a permis să murdărească în aşa hal pietrele şi copacii!? Mi se pare inadmisibil acest lucru. Nişte avizi după bani, nişte loaze care nu ştiu ce să facă să mai ciupească o para, organizează un maraton montan, ca de, tot e la modă să faci maratoane montane, înhaţă banii şi gata. Ii doare-n dos că au vandalizat natura. Scîrbelor, sictir!

Trecem de acest moment revoltător şi ne continuăm coborîrea spre Diham, trecînd pe la căsuţa de vînătoare şi ajungînd la maşini pe întuneric, încheind astfel o minunată tură de toamnă. Multumiri lui Iulian Pobleanu si Mihai Daitoiu pentru fotografiile puse la dispozitie.