La Padina pe drumul Urlatorilor, cu fotografii în alb şi negru

E iarnă şi turele uşoare le programăm ţinînd cont de cabanele disponibile. Acum ne dorim o tură se relaxare care să nu fie nici prea aproape dar nici prea departe, o tură în care să mergem ceva mai mult, dar unde traseul sa nu fie prea dificil. Padina este ideală pentru o astfel de tură, căci indiferent pe unde ai lua-o traseul e destul de lung, aşa că rezervăm camerele şi ne pregătim de drum.

Suntem cu două maşini. Într-una Dana, Angi, MIhai şi eu, iar în cea de-a doua Borcan şi Irina. Evident că pierdem vremea pe drum cu tot soiul de cumpărături sau cu pauză de tortilla în Buşteni aşa că ajungem puţin cam tîrziu la hotel Silva unde cu greu găsim un loc de parcare.

Ne luăm bagajele la spinare şi dă-i la deal pe poteca ce duce spre cantonul Shiel. Cărarea e bătută aşa că nu avem altceva de făcut decît să ne bucurăm de liniştea pădurii şi de peisajul care ni se arată, din cînd în cînd, printre golurile dintre copaci.

Ajungem la locul numit "La Vinclu". Denumirea vine de la faptul că funicularul care, pe vremuri, aproviziona cu buşteni fabrica de hîrtie Shiel avea în acest loc o schimbare de direcţie. Aici facem un mic popas, coborînd cîteva zeci de metri pe o potecuţă ce ne duce la un izvor, ultima sursă de alimentare cu apă pînă la cabana Piatra Arsă.

După alimentare ne continuăm drumul pe poteca ce traversează, rîn pe rînd, Valea Comorilor, Valea Urlătoarea Mică şi Vîlcelul Urlătorii Mici, ajungînd la locul numit "La Mese", un mic tăpsan unde, cu zeci de ani în urmă, existau nişte mese şi de unde acum se pot face cîteva poze spre Claia Mare.

Claia Mare

Brîul lui Răducu

Pozăm ici colo cîte un peisaj, discutăm, admirăm Brîul lui Răducu apoi ajungem pe nesimţite la zona denumită "La Scări", singurul loc stîncos şi ceva mai abrupt de pe traseu, asigurat cu cabluri de oţel.

După ce trecem de această porţiune ajungem la o zonă unde poteca merge aproape pe curbă de nivel şi unde sporim atenţia căci zăpada e ceva mai tare, iar pe stînga noastră se lasă pantele abrupte ale Văii Urlătoarea Mare unde nu prea e bine să te dai de-a dura.

Valea Urlătoarea Mare

Intrăm în jnepeni şi avem parte de o surpriză mai puţin plăcută. Sunt plini de apă aşa că, pînă să ajungem la Cantonul Shiel, suntem muraţi bine şi rebegiţi de frig. Intindem pasul, de-acum prin întuneric, spre Piatra Arsă unde poposim pentru cîteva ceaiuri fierbinţi şi cafele revigorante. Se pune problema renunţării la planul iniţial datorită stării de oboseală şi frig acumulate, doar că, după ce ne-am astîmpărat foamea şi setea şi ne-am uscat hainele, cheful a revenit şi decidem de comun acord că putem continua traseul plănuit.

Părăsim cabana şi ne strecurăm prin noapte pe drumul ce pleacă de la Piatra Arsă pentru ca, puţin după ce ne intersectăm cu cel ce duce spre Babele, să părăsim siguranţa ce ne-o oferea acesta ca orientare şi să ne avîntăm pe poteca ce pleacă din Şaua Cocora. E întuneric şi o leacă de ceaţă, dar şi eu şi Mihai ştim prea bine locurile aşa că orientarea nu ne pune probleme, în schimb întîmpinăm dificultăţi la tăiatul cărării. Zăpada e măricică pe alocuri şi acoperă şanţuri ce acum devin adevărate capcane. Mergi normal, ca omul, şi dintr-o dată te trezeşti că ţi se duce piciorul dincolo de genunchi şi te propteşti cu moaca-n zăpadă.

Depăşim, mai întîi, Valea Frăsinetului, care se ramifică în partea superioară într-o serie de văioage acoperite cu omăt neatins, apoi firul Văii Lăptici pentru ca, imediat după acesta, să trecem peste firul Văii Cocorei.

Dăm peste urme de cerbi apoi si cîteva urme de mistreţi, dar şi de iepuri şi vulpi, iar la baza cîte unui brad se zăresc şi minusculele urme de veveriţă. E atît de frumos în mijlocul naturii că aproape că uităm de oboseală.

Ajungem la hotel Peştera de unde o luăm pe drum apoi pe poteca ce ocoleşte schitul cu acelaşi nume, ajungînd în firul Văii Ialomiţei. De aici şi pînă la cabana Padina mai e o aruncătură de băţ.

La cabană e lume multă, de altfel am prins camere doar în anexa cea nouă în care mergem direct pentru a ne schimba hainele ude cu altele uscate. Camerele din cabana nouă, cel puţin cele în care am stat noi, sunt dubioase în sensul că baia e cam la fel de mare ca şi camera de dormit şi nu văd deloc rostul acestei risipe de spaţiu. In rest sunt ok.

Cabana Padina, cea veche, ca să-i spunem aşa, căci e renovată recent, arată excelent. Se vede că investiţia a fost făcută cu cap şi cu gust. Preturile sunt decnte pentru o cabana din inima muntelui, cel puţin acum, la început. Sper să nu sară calul în viitor aşa cum au sărit cei de la cababa Ciucaş.

Ne petrecem seara în sala de mese ascultînd cîntece la chitară, bînd vin, bere, ceai... apoi, osteniţi după o zi de mers, ne retragem în camerele noastre pentru somnul cel mult aşteptat.

Dimineaţa ne facem bagajele şi coborîm în sala de mese unde mai zăbovim o perioadă la o cafea.

Plecăm. Pînă la Piatra Arsă urmăm acelaşi traseu pe care am coborît cu o zi în urmă, dar de aici, cu gîndul la jnepenii ce ne-au muiat la urcare, le propun prietenilor să schimbăm puţin ruta şi să coborîm pe firul obîrşiei Văii Urlătoarea Mare.

hotel Peştera

Aşadar, toată lumea fiind de acord, o luăm printre jnepeni urmînd drumul ce duce spre cabana Caraiman şi, imediat ce ieşim din jnepeni, cotim dreapta avind grijă să avem mereu pe partea dreaptă tufele mari ale acestora. Mergem atenţi să nu prindem din greşeală poteca ce duce la Cantonul Shiel căci nu am fi rezolvat nimic dacă am fi ajuns tot acolo. Prin ceaţă deasă cu greu puteam vedea detaliile peisajului, dar mai făcusem drumul acesta cam în fiecare anotimp aşa că nu punea probleme de orientare. Tot secretul esta ca, odată ce treci de poteca ce duce spre canton, să ţii firul văii ce se lasă spre stînga şi să-l urmezi, la început pe fir apoi pe partea din stînga a văii căci pe fir sunt căteva săritori plus că, pe zăpadă mare, nu ştii printre ce bolovani bagi piciorul.

Ajungem cu bine în poteca marcată de unde o luăm la vale spre Buşteni fără alte lucruri interesante de povestit.

Aşadar, un traseu pe care-l alesesem pentru relaxare, s-a dovedit, în condiţii de iarnă şi jnepeni uzi, a fi un traseu ce te poate face să tremuri puţin, fie de oboseală, fie de frig.