Făgăraș. Fereastra Mare a Sâmbetei

La Cabana Sâmbăta nu mai fusesem niciodata așadar ideea unei ture în zonă mi s-a părut excelentă. Miha și Iulian s-au ocupat de rezervări și de anunțat oamenii reușind să adune nouă persoane dornice de plimbăreală. Silvia Dinu, Irina Alexiu, Mihaela Puiu, Angela Ion, Francois le Galliot, Radu Diaconescu, Cosmin Pobleanu, Marius si eu formam marea gașca împărțită în vreo trei grupulețe, fiecare cu mașina lui și cu ora lui de plecare. Important era să ne întîlnim cu bine la cabana Sîmbăta, sîmbătă, a 29-a zi a brumarului lui 2014.

Eu și Angi ne-am făcut loc în mașina lui Cosmin și a Mihăi pornind spre Valea Prahovei dis de dimineață, dar nu chiar cu noaptea-n cap.

Cu cît ne apropiam de Sîmbăta de Sus cu atat mai mult ne întrebam dacă să mai luăm colțarii și pioleții cu noi, dacă plouă, dacă nu avem zăpadă și am luat degeaba bocancii tehnici și tot așa, căci vremea numai a iarnă nu aducea. Un plafon jos, de nori gri și ploioși, acoperea înteraga zonă.

Trecem de mînăstire și continuăm pe drumul forestier ce urcă pe Valea Sîmbetei lăsînd mașina într-o zonă mai dreaptă, loc unde ne-am echipat și am pornit la pas spre cabană. După puțin timp suntem depășiți de mașina Irinei care, cunoscînd locul mai bine, știe că se mai poate urca o bucată de drum. Ajungem și noi la locul unde parcaseră ei și, după prezentările de rigoare și echiparea tuturor, continuăm urcușul pe drumul forestier. Iutim pasul și după numai o oră și un pic suntem la cabană unde ni se repartizează camerele.

Cabana nu arată rău, fiind destul de îngrijită, singurele două minusuri pe care i le-aș atribui sunt păturile extrem de pline de praf și tencuiala de pe pereți care-ți cade în cap dacă vrei sa bați vreun cui. In rest toate bune, mai ales mîncarea. Aici am mîncat cea mai bună omletă, exceptînd, evident, omletele preparate de mine :) După ce am cerut omletă cu brînză, doamna cabanier m-a întrebat daca o nu vreau să-mi pună și salam și șuncă prețul rămînînd același. Evident că am vrut așa că am primit o omletă imensă, plină cu brînză și mezeluri, pentru care am dat doar zece lei.

După ce ne-am acomodat am coborît în sala de mese unde am întins o masă mare apoi ne-am întins la un joc de cărți. Bine, ceilalți, eu ocupîndu-mă cu pozatul.

Dimineața ne trezim și suntem complet dezamăgiți de atmosfera de afară. Ploua mocănește, în reprize mai lungi sau mai scurte, iar perspectiva urcării prin ploaie nu prea încînta pe nimeni.

Din fericire pe la orele unsprezece ploaia încetează așa că ne facem curaj și plecăm spre Fereastra Mare a Sîmbetei cu speranța că ploaia nu va reveni.

Traseul nu e greu și e marcat cu triunghi roșu, fiind estimat la două ore și jumătate.

La un moment dat, ridicîndu-se ceața ce ne cam învăluia, observ un vârf și exclam: Băi, ăsta seamănă cu Matterhornul! Din apropiere, Radu îmi spune că este vorba despre Colțul Bălăceni supranumit și Matterhornul Făgărașului. Spre rușinea mea nu aruncasem nici o privire pe hartă așa că nu știam nimic despre toponimia zonei.

Cu cît urcam cu atît și stratul de zăpadă creștea în grosime, pe panta finală ce ne scoate in fereastră ajungînd la vreo 40-50cm.

Coltul Bălăceni

Fereastra Mare a Sâmbetei

În fereastră suntem luați în primire de vînturi, iar vălătucii de ceață ne anulează orice șansă de a vedea mai departe de cîteva zeci de metri.

Plecăm spre Fereastra Mică cu gîndul de a ajunge la refugiul din această zonă, iar pe drum, aproape de Vf. Slănina, avem parte de o scurtă ridicare a ceței, moment stipulat la fix pentru a prinde un cadru cu plafonul de nori din Valea Rea.

Continuăm spre refugiu unde îi găsim pe Adi Vălean și amicii lui spetindu-se să scoată zăpada din refugiu. Da, probabil cineva căruia capul îi stă pe umeri ca sa nu-i plouă în gît a lăsat ușa refugiului deschisă. Punem și noi osul la treabă și în cîteva minute refugiul e golit de zăpadă apoi închidem ușa cu sistemele de închidere ce nu prea mai funcționează așa cum ar trebui.

Mare de nori pe Valea Rea.

Plecăm spre cabană pe același traseu pe care am urcat. De la Adi aflasem că zăpada prin Fereastra Mică nu e tocmai prielnică unei coborîri pe acea rută așa că am renunțat la această variantă pe care o aveam inițial în plan.

Ajungem la cabană pe înserat și ne adunăm din nou în sala de mese petrecînd restul timpului cu multă veselie.

Luni dimineață ne trezim, luăm micul dejun apoi ne facem bagajele și plecăm spre mașini. Cu cît coboram cu atat frigul se întețea. Inversiuinea termică își îndeplinea traba ei de sucit și răsucit temperaturi. Mașinile sunt acoperite cu o peliculă de gheață pe carene chinuim s-o îndepărtăm pentru a putea deschide ușile.

Plecăm pe ceea ce avea să fie lungul drum al revenirii acasă orindune într-un sătuc de unde ne aprovizionăm cu dulciuri. Aici dau peste varianta XXL a eugeniilor, ceva ce nu credeam ca poate exista. Veti vedea in poza de ce.

Eugenia gigant. Cremă cât pentru trei eugenii.

In Rîșnov suntem avertizați de poliție că DN1 e aglomerat și ne recomandă să o luăm pe varianta Cheia. Ascultăm de sfatul polițiștilor numai că, după o perioadă de trei zile de liber datorat zilei de 1Decembrie, perioadă care a scos din casă o grămadă de oameni, poliția română, în marea ei prostie și imbecilitate, nu s-a gîndit să restricționeze traficul transportatorilor și al mașinilor agabaritice măcar pînă la o oră rezonabilă, cînd majoritatea turiștilor s-ar fi întors de pe unde plecaseră. Nu. Ei au deviat pe Cheia și aceste mașini astfel că traficul era, probabil, mult mai lent decît pe aglomeratul DN1. Ba mai mult, ninsoarea care tocmai începuse punea bețe în roate traficului, totul culminînd cu o basculantă care înainta, și aici nu glumesc, cu viteza de 20cm pe secundă, hurducăind din toate bielele și articulațiile.

Și ca să vă faceți o idee, Irina, care poposise preț de 40 de minute în Zărnești și care nu fusese deviată pe Cheia, a ajuns în București cu o oră înaintea noastră. Mulțumim poliției române pentru lipsa totală de creier de care au dat dovadă.