Valea lui Ivan. La un pas de accident.

Dupa tura de sîmbătă ne propunem să fecem o ultimă vale, așa, de final de tură. Cum nu prea aveam multe opțiuni în zonă, Valea lui Ivan ne surîdea ca și destinație.

Cu cartea lui Cristea în rucsac plecăm spre intrarea în vale și chiar de aici încep peripețiile. In prima fază găsim intrarea pe un fir de vale, dar ni se pare că, din descriere, nu prea ar fi aceasta așa că ne abatem mult spre sud pînă la următorul fir de vale, dar nici acesta nu corespunde descrierii. Revenim la prima variantă și, după o prospectare mai atentă ne dăm seama că aceasta era, totuși, varianta corectă.

Așadar, această tură va fi puțin mai detaliată decît precedentele pentru că noi era s-o pățim și ar fi bine ca alții să tragă ceva învățăminte și să aibă ceva repere.

Din start spun că varianta corectă de ieșire din vale nu o cunoaștem așa că cine mai dorește să se ducă pe acolo va trebui să se descurce singur. Eu voi detalia varianta nostră, cea care NU CRED CĂ E CORECTĂ și care era să ne ducă la un incident neplăcut.

Intrarea pe vale se face mergînd de la Cerdacul Stanciului spre sud, pe brîul marcat, prinzînd al doilea vîlcel. Acesta poate fi ușor identificat căci in partea superioară a văii se profilează un turn de piatră foarte vizibil. Urcușul spre intrarea pe fir se face pe o limbă de grohotiș.

Începem urcușul pe firul văii și după cîteva mici săritori, ce nu pun probleme tehnice, suntem întîmpinați de o săritoare mare și spălată, numită Saritoarea Prelucie. Deși la o primă vedere pare accesibilă, abordarea frontală a acesteia este destul de dificilă așa că poate fi ocolită prin stînga, în sensul urcării, dar și aici trebuie mare atenție căci zona este foarte friabilă.

Dornic de aventură Cosmin rezolvă pasajul și ajunge deasupra săritorii de unde ne aruncă un capăt al semicorzii. Ne legăm pe rînd și abordăm săritoarea direct prin fir. Chiar și legați aceasta creează probleme, lipsa unor prize bune făcîndu-se simțită mai ales în partea superioară. Nici stînca rece nu a fost de partea noastră.

Ultimele zile de toamnă

accesul spre intrarea pe vale

Valea lui Ivan

Saritoarea Prelucie. O prima tentativa de trecere.

Renunțăm la varianta directă

Depășind acest prim obstacol, și cel mai important de pe traseu, continuăm urcușul pe vale. O altă săritoare notabilă poate fi abordată prin două variante. Pe dreapta, pe praguri mai mari, dar mai friabile sau pe stînga pe o zonă mai tehnică, dar mai compactă. Aici am asigurat fetele legînd două semicorzi de 30m căci singurul loc unde puteai încropi o asigurare, în lipsa pitoanelor, era un bolovan mare pe sub care se putea strucra un anou și care se afla la vreo 45m de buza săritorii. În rest totul se miscă.

a doua saritoare mai importanta. Pe dreapta e mai friabil, iar pe stînga e mai tehnic

 acolo asigurasem coarda

talvegul văii e extrem de dezagregabil

După acest obstacol valea intersectează Brîul Roșu, variantă ușoară de retragere în caz de vreme rea. Noi continuăm urcușul peste săritori ce nu au mai necesitat folosirea echipamentului.

Ceva mai sus firul se bifurcă în două variante. Sprea stînga se remarcă un scoc abrupt ce pare că se pierde în perete, iar spre dreapta este varianta mai pronunțată a văii. Cristea spune așa: "În porţiunea finală, firul văii se conturează către dreapta, lasînd în stînga (cum urcăm) un scoc adîncit în peretele sudic al Muchiei lui Ivan."

Brîul Roșu

la bifurcatie. Central- scocul de care pomeneste Cristea. In dreapta firul pe care am continuat

Așadar o luăm pe varianta din dreapta ajungînd la o cruce metalică aflată, atenție, pe partea dreaptă cum urcăm. După ce trecem de aceasta și mai urcăm cîteva porțiuni friabile, deasupra noastră putem observa cum firul văii se termină brusc într-un perete vertical, loc unde se formează un brîu foarte subțire. Doar că pînă la acel brîu sunt cîteva săritori acoperite cu iarbă foarte instabilă și bolovani la fel de instabili. Cosmin, care era înaintea noastră, ne strigă că lucrurile pe acolo nu sunt tocmai ok. Îl vedeam chinuindu-se să treacă peste acele săritori pămîntoase și, pentru că nu ne surîdea ideea acelei ieșiri, decid să caut o altă variantă.

partea finala a văii și crucea metalica pe partea dreaptă

cele doua variante.

Observ spre dreapta o pantă de iarbă și stîncă ce duce spre intrarea într-un horn, dar nu văd cum arată hornul și dacă acesta e sau nu practicabil. Totuși îmi pare singura alternativă viabilă așa că o iau într-acolo. Ajuns la baza hornului observ că acesta se termină ceva mai sus cu o eventuală posibilitate de traversare spre stînga sau spre dreapta așa că încerc să urc pe el. Fetele vin și ele după mine așteptînd să vadă dacă rezolv ceva pe această variantă.

Urc trei sferturi din horn și îmi dau seama că din poziția aceea variantele ce păreau accesibile de jos nu sunt chiar așa de ușor de trecut. Sprea stînga sunt bolovani mari, instabili, iar o cădere pe acolo m-ar trimite vreo cincizeci de metri mai jos, direct în firul văii. Optez să rămîn pe horn și să încerc să urc pe el, dar partea finală nu prea mă îmbie la urcat la liber așa că examinez posibilitățile de montare a asigurărilor mobile. Sunt foarte puține locuri căci zona este cam frămîntată. Cît timp mă gîndeam pe unde aș putea să pun asigurările Cosmin ne strigă că a reușit să ajungă deasupra noastră așa că îi zic să caute ceva sigur după care să treacă coarda și să ne arunce și nouă un capăt.

În timp ce el se ocupa cu asiguratul eu am rămas cocoțat în partea superioară a hornului, Angi imediat sub mine, iar Miha la vreo zece metri sub noi, ghemuită la baza hornului.

Cosmin ne aruncă capătul corzii dar aceasta e mult în lateral așa că îi dăm ceva indicații, iar el se apucă să tragă coarda. Imediat auzim strigătul pe care nu ni-l doream cu nici un chip să-l fi auzit: "Pietreeee! Pietreeeeeee!" Instantaneu, mă lipesc de horn intrînd cît mai adînc în el, căutînd să mă înfig cît mai bine cu mîinile în pereți. Sub mine se ghemuiește Angi, iar mai jos, cea mai expusă, Miha încearcă să se ghemuiască și ea. În general, la fiecare strigăt de-ăsta veneau de sus cîteva pietre cel mult de mărimea unui ou acum însă de sus venea spre noi un bolovan cît un pomelo mare ce dislocase și alte pietre mai mici. Ploaia ucigătoare trecu pe deasupra mea fără a mă lovi cu ceva semnificativ și se îndreapta spre Miha. Cu capul băgat într-o adîncitură din stîncă văd pe sub picioare cum bolovanul acela mare se lovește de perete trecînd apoi la un metru de Miha. Dar o altă piatră, din fericire mai mică, o lovește direct în partea exterioară a palmei provocîndu-i dureri cumplite. Din fericire s-a dovedit ulterior a nu fi vorba de nici o fractura/fisura ci doar o contuzie puternică.

Urmează o a doua aruncare a corzii. De data aceasta e fix pe direcția noastră, dar, din păcate, nu ajunge pînă la mine. Atîrnă la doi mai sus de mine, iar încercarea lui Cosmin de a o trage din nou se soldează cu țipete disperate din partea noastră să o lase așa. Nu de alta, dar o nouă ploaie de bolovani nu era pe placul nimănui.

Așadar îmi iau inima în dinți și parcurg cu mare atenție cei doi metri ce mă despart de capătul corzii refuzînd să mă gîndesc ce ar fi însemnat o cădere de acolo. Cu un efort mai mult psihic decît fizic ajung la capătul corzii și cu atenție și răbdare reușesc să fac un nod pe care îl atașez la ham. De aici traversez spre dreapta pe o placă înclinată, atent să nu dau pietre celor de sub mine.

După vreo cinci metri sunt la niște jnepeni pe care îi folosesc ca punct de ancorare de unde le aduc sus și pe fete. De aici plec mai sus peste cîteva praguri de iarbă și trepte stîncoase asigurînd ici colo la jnepeni sau cu hexuri. Ajung într-o porțiune lejeră, unde era și Cosmin și unde încropesc o nouă regrupare la jnepeni de unde o filez pe Miha, Angi fiind deja filată de Cosmin.

hornul pe care am urcat

așteptînd coarda cu puțin înainte de căderea bolovanilor

De aici și pînă în creastă mai sunt vreo cincisprezece metri printre jnepeni.

Ajungem sus și răsuflăm ușurați că am reușit să ieșim de pe această vale întregi. Lumina apusului ne readuce zîmbetul pe buze și voia bună.

Brîul pe care a urcat Cosmin este foarte îngust și are deasupra lui un perete boltit care te obliga la mersul tîrîș. Am tot căutat informații pe net despre vale, dar nu am găsit decît o mică referire la aceasta, printre scrierile domnului Dinu Boghez care specifică la un moment dat ceva de genul "pe stînga noastră se află crucea unui baiat....". Oare aici să fi greșit noi?! Oare nu trebuia să continuăm pe fir ci trebuia să ieșim spre dreapta pe niște platforme de iarbă? Habar nu am, dar nici nu am dorința de a mai parcurge această vale extrem de friabilă în partea superioară.

Din creastă ne-am retras spre Șaua Funduri și de acolo tot în jos, pe marcaj, oripilați de distrugerea potecii respective. Nu îmi imaginez cum de administrația parcului dă autorizații pentru maratonul Pietrei Craiului, maraton care datorită numărului mare de participanți duce la discrugerea potecilor montane, dar se scandalizează atunci cînd vine vorba de parcurgerea traseelor nemarcate invocînd distrugerile pe care cîțiva turiști le aduc acestor zone. Trecem peste faptul că marcajul turistic de coborîre din Șaua Funduri spre Cerdac este foarte prost și sunt zone unde ești tentat să o iei pe marcajul roz rămas de la MPC, marcaj ce duce spre o zonă ceva mai dubioasă.

În fine, comorîm obosiți pe poteca turistică ajungînd la cabană de unde ne luăm bagajele și plecăm spre casă. A fost o zi plină de peripeții care, din fericire, s-a terminat cu bine.

Avea să fie ultima tură de toamnă pe anul acesta.