Revelion la Verbicioara

Nu, Verbicioara nu e un vârf de munte, o cabană sau o stațiune. Nu e nici măcar o stână sau vreun refugiu. Nu e nimic din obișnuitele locuri de petrecere a revelionului din ultimii ani. Verbicioara e un sat aflat în inima Olteniei, la vreo șaizeci de kilometri de Craiova.

Dar cum am ajuns să facem revelionul aici?! Păi simplu. Prin noiembrie tot încercam să planific ieșirea de revelion având ca țintă o stână. Unii s-au arătat interesați, alții au tot amânat răspunsul, dându-mi de înțeles că nu prea au chef. Însă și cei interesați au zis pas cu doar cîteva zile înainte de rev așa că deja mă vedeam făcând revelionul acasă.

Întrebând pe ici pe colo, Miha și Cosmin ne spun că ei vor merge la un amic la țară și, aflând că eu și Angi am rămas fără opțiuni, ne fac invitația de a petrece alături de ei.
O istorisire despre casa bunicilor, a celui ce avea să ne fie gazdă, m-a determinat să accept propunerea, nu înainte de a fi sigur că și acesta e de acord cu venirea noastră. Povestirea aceea m-a transpus în perioada copilăriei pa care și eu, ca și Claudiu, am petrecut-o tot la bunici și mai mult ca sigur amintirile copilăriei au avut un aport important la acceptarea invitației, ba, mai mult, mi-a dispărut orice urmă de regret că nu am reușit să fac revelionul pe munte.

Așadar, după lungi discuții purtate în prealabil, iată că vine și ziua plecării.

Ca loc de întîlnire alegem Auchanul de la ieșirea spre A1, loc unde ne adunăm o bună parte dintre cei ce vom petrece împreună sfîrșitul de an. Miha, Cosmin, Angi și eu ajungem o leacă mai devreme așteptîndu-i pe Silvia Dinu, Claudiu Craciun(gazda) și Cristina Tudor ce urmau să ajungă puțin mai tîrziu. Între timp noi ne apucăm de cumpărături. Mâncare, alcool, fructe, alcool, dulciuri, alcool. Măi, dar cît o să bem?? Oare nu-i cam multă băutură?! Claudiu ne liniștește povestindu-ne de cum au decurs precedentele revelioane, cum băutura s-a dus treptat deși, inițial, nimeni nu se declara amator de tării. Și pot să spun că mare dreptate a avut.

După ce umplem portbagajele cu tot ce am cumpărat o luăm pe autostradă cu destinația Craiova pentru a face o vizită la părinții lui Claudiu. Aici ne întîlnim cu încă trei participanți, Laviniu, Irina și Alin. Silvia l-a preluat din Pitești pe Francoise, iar Irina și Laviniu aduc cu ei încă un sfert de om la numărătoare, pe fetița lor, Mihaela. Am stat la părinții lui Claudiu o bună bucată de vreme, fiind poftiți la masă de acești oameni ospitalieri și cu voie bună.

De aici am plecat spre Verbicioara unde am ajus pe întuneric, am descărcat bagajul, am rînduit proviziile și ne-am pus la povești, așteptînd cel din urmă ceas al lui 2014, ceas care nu a întîrziat să apară și, evident, să se și ducă.

Trecerea dintre ani am petrecut-o în mijlocul drumului unde am încercat să impresionăm sătenii cu pocnitorile luate din Auchan. In afara faptului că ne-am făcut de râs, că pocnitorile erau mai mult fâsâitori, am avut și niște vulcani care se ridicau la impreionanta înălțime de un metru. Vecinii au excelat la capitolul petarde, dar din păcate acest lucru a avut un efect trist. Cîinele lui Claudiu, foarte speriat de pocnitori, a fugit mâncând pământul și de atunci nu s-a mai întors. Sper să se fi pripășit pe la vreo altă casă.

A trecut și momentul festiv apoi ne-am retras la adăpostul camerei bine încălzite căci afară erau spre -18 grade. Aici am continuat povestirile la gura sobei, desfăcînd limbile cu câte un pahar de tărie, bere sau vin, după gustul fiecăruia.

A doua zi Claudiu ne-a dus la o plimbare prin pădurea din apropiere, o pădure rară,de stejar. Toată lumea a încins o bătaie cu zăpadă, cu excepția mea care, reperând o zonă cu potențial foto, am plecat la vânătoare de cadre stîrnind amuzament printre restul oamenilor cu pozițiile mele de fotografiat de la firul ierbii, mai precis de la rasul zăpezii.

Cînd soarele se pregătea de somn ne-am retras și noi către căsuța călduroasă unde, în fața porții, am găsit o cucuvea răită pe care am cules-o repede ducînd-o la căldură. Evident că aceasta a fost punctul de atracție al serii. Toată lumea se învârtea în jurul ei, care mai de care mai expert în ornitologie, dându-ne pe rînd cu părerea despre ce ar trebui făcut. Până la urmă cucuveaua a ajuns la un cabinet veterinar unde s-a întremat și a început să mănânce singură. Sperăm să-i fie bine.

Ultima zi petrecută la Verbicioara a fost dedicată sporturilor, mai precis am încins un fotbal pe zăpadă sau ne-am distrat maxim în încercările de parcurgere a unui sleckline, încercări soldate cu căzături care mai de care mai artistice. Noroc cu zăpada care mai amortiza din șocuri.

După trei zile de distracție și povești am încheiat petrecerea de revelion pregătindu-ne pentru prima ieșire la munte din acest nou an, o frumoasă tură prin Munții Mehedinți, vizitînd crovurile la lumina lunii, dar asta în următoarea postare.

Verbicioara. Un sat unde am retrăit amintiri ale vacanțelor petrecute la bunici. Un sat unde civilizația toxică nu a pătruns așa de puternic, unde încă se mai face pâine în cuptor cu lemne, unde animalele sunt crescute sănătos, iar gustul fripturii nu are nimic în comun cu friptura cumpărată de la hypermarket. Satul unde copiii încă mai zburdă pe ulițe, rumeni în obraji, trăgînd de sănii, fără protecția exagerată a părinților speriați de bombe, care văd la fiecare pas răceli, gripe și viruși. Satul unde natura încă mai e la ea acasă. Un sat unde m-am simțit minunat, alături de oameni minunați.