Prin Macin cu bicicleta.

Vremea. Of, vremea asta care nu ne lasă deloc să ne apropiem de pereţii de căţărare, şi, uneori, chiar de munte, ne forţează să găsim destinaţii mai îndepărtate pentru zilele libere, în acest caz vacanța de Paște și 1 Mai. Munții Măcin sunt alegerea noastră pentru această mini vacanță. Pentru că vremea pare bună, pentru că sunt cîțiva pereței de cocoț și pentru că avem și alte posibilități de a ne petrece cele cîteva zile libere, decizia e unanim acceptată. Și pentru că tot se ivește ocazia, planificăm și o tură cu bicicletele, că tot am auzit că s-au făcut cîteva poteci marcate pentru cicloturism.

Așadar, plecăm din București două mașini. Una cu Angi, Miha, Cosmin și eu, iar alta cu Theo și Gabița. Atmosfera de voie bună e omniprezentă, iar drumul trece repede și iată-ne în Slobozia la Lidl unde facem cîteva cumpărături, printre care și un minunat sorbet de mango, pe care, din păcate, nu l-am mai găsit în alte Lidl-uri.

Continuăm spre Greci, locul unde vom campa și unde ne întîlnim cu Mac, Georgiana, Mihai și Dana care urmau să plece a doua zi în Deltă.

Ne punem corturile într-o pădurice mirifică. Locul e atît de frumos că nu-mi vine să mai plec vreodată de aici. Ne culcăm.

A doua zi începe, cum altfel, cu minunata cafea la gura cortului apoi o mică vizită prin împrejurimi pentru cîteva fotografii ”de deschidere”.

flamingo roz

Revenim la corturi și ne echipăm. Nu, contrar obiceiului, nu ne echipăm de cocoț ci de prima tură de biclă la care voi lua parte.

E fain. Verificările, bagajul, ”planurile”. Iată-ne echipați și dînd prima pedală. Plecăm încotro vedem cu ochii. Planuri concrete nu prea avem așa că ne orientăm după instinct. Mai întîi pe un drum larg ce se desfășoară pe la baza munților, la limita unor lanuri de grîu, apoi ne afundăm în interiorul pădurii, la răcoare, dar și la un urcuș istovitor. Odihna din capătul de sus al urcușului ne aduce și prima întîlnire cu superbul bujor sălbatic, specific Măcinului, prilej cu care năvălim cu toții pe el pentru a-l fotografia.

Continuăm prin pădure, pe cărări mai uscate sau mai umede, după caz, apoi începem o coborîre pe care mă avînt cu mare viteză conform principiului ”Da-ți-va la o parte ca eu sunt bun pe coborîre” , zicală auzită de cineva, la cineva, candva. Urmează o mică pauză într-o poiană largă, apoi o luăm iarăși la pedalat pînă ce ajungem la marginea pădurii unde mai facem un mic popas pentru reîntregirea echipei.

De aici traversăm un cîmp arat, ajungînd în satul Nifon, de celaltă parte a Munților Măcinului, unde facem un mic popas la crîșma satului pentru un suculete.

Din Nifon continuăm pe drumul județean 222A, nu pentru mult timp, căci îl părăsim destul de repede pentru a ne afunda din nou în pădurile răcoroase ale muntelui. Cosmin verifică din cînd în cînd gps-ul așa că mergem după indicațiile lui. Pe mine nu prea mă interesează partea tehnică și de orientare ci sunt numai ochi la tot ce mă înconjuară, bucurîndu-mă de natură, de aer, de gîze, de flori.

Am și cîteva mici probleme de natură tehnică cu schimbătorul și primesc ajutor de la Theo pentru a le remedia. Intr-un final totul decurge bine și ponim din nou la drum pe o pantă ce mă stoarce de toate puterile. Credeam ca mă voi pricopsi cu o mare febră musculară.

Drumul se desfășoară în continuare prin pădurea deasă și, cînd nu eram prea siguri încotro ne îndreptăm, un localnnic ne ajută cu ceva informații despre zonă așa că îi dăm înainte plini de voie bună.

Am fi vrut să ajungem la Vf. Țuțuiatu, dar timpul nu prea ne-a permis așa că la un moment dat o dăm la vale pe o potecă ce ne scoate la un izvor. Firicelul de apă mi se părea cunoscut, iar mai jos aveam să aflu și de ce. Poteca ne scotea deasupra pereților de cățărare din zona Văii Racova, pereți pe care ne cățărasem cu ocazia unor ture mai vechi. Sentimentul a fost unul foarte ciudat să privesc asigurările, iar eu sa nu fiu acolo cu echpamentul pe mine.

deasupra Văii Racova

pe-un picior de plai, pe-o gura de rai, coboara la vale, un ciclist călare,,,

Valea Racova cu ai ei pereţi

Am coborît pe marcajul turistic pînă la poale unde am luat-o încetișor, sub lumina caldă a apusului, pe drumul ce ne ducea la corturi.

Așa am încheiat prima tură de bicicletă, o tură superbă care îmi va rămîne în amintire. Din păcate seara nu a mai fost atît de faină datorită proastei educații a românilor și a prostului lor obicei de a veni la iarbă verde cu muzică. Și nu, nu cu un simplu sistem audio de mașină ci cu boxe de răsunau în tot muntele. Asta ne-a determinat ca a doua zi să strîngem corturile și să părăsim acel loc minunat, care a fost stricat de niste cocalari infecți.

l-ati vazut cumva pe Zdreanţă?!

Următoarea zi ne strîngem corturile urmînd ca, după ce vom face o plimbare, să ne găsim un alt loc de campat, dar mai întîi, dimineața pornesc la vînătoare de animăluțe, floricele și alte lucruri ce-mi încîntă ochiul.
Și cum mă plimbam așa, pozînd ba un fluture, ba un mac, numai ce-mi pică privirea pe ceva mic și pufos ce se agita prin iarba deasă. Un popîndău, sperios ca toți popîndăii, alerga de colo colo. M-am apropiat tiptil, tiptil, cand pa vine, cand sprijinit in coate, cu speranța de a-i face cîteva cadre cît mai apropiate. Din fericire se pare că am reușit să trec de vigilența micului animal și să mă apropii suficient căt să-i trag cîteva cadre de portret.

Revin la corturi pentru a strînge bagajele și a pleca spre o mică drumeție. Am trecut de carieră și ne-am lăsat mașinile la mînăstire, iar de acolo ne-am orientat spre nord pentru a urca pe munte din zona Văii Cheia. Traseul l-am mai făcut cu ceva vreme în urmă așa că-l știam. Mult mai puțin frumos ca la ultima parcurgere datorită lipsei florilor dar și a a broaștelor țestoase pe care nu le-am văzut cu nici un chip prin această zonă. Spectaculozitatea formațiunilor stîncoase a rămas, însă, aceeași. Granitul acesta erodat, șlefuit de ploi și vînturi, are ceva aparte. Te duce cu gîndul la milioanele de ani ce-au trecut peste el. Plimbarea a fost relaxanta, ca pentru pensionari, dar bine venită.

o păsărică-n vîrf de ... stîncă

Oitz la pozat

Ajunși la mașini plecăm în căutarea locurilor de cort și ajungem pe partea cealaltă a munților, în apropierea satului Nifon unde remarcăm o poieniță în pădure, loc numai bun de dormit în liniște.

Dimineața ne-am strîns bagajele, am înlăturat căpușele de pe noi căci da, locul era plin de căpușe, ne-am luat la revedere de la Teo și Gabi iar noi am plecat spre Enisala, cetatea plină de turiști unde am mai petrecut cîteva clipe ale ultimei zi din această minivacanță.