Vine vara, vine mult aşteptata ieșire pe meleaguri străine.
Am băgat în căciulă mai multe destinații și am tras biletul cu Paklenica, nu de alta, dar era singura destinație care mulțumea, se pare, pe toată lumea, așa că am făcut mai multe extrageri pana a ieșit ce trebuia. Cam ca la votare.
Ne-am pregătit sîrguincioși bagajele, adăugînd, pe lîngă clasicul echipament de cățărare, ochelarii și țeava de snorkel. Doar mergeam la malul mării și pe lînga cățărare plănuisem și zile de relaxare cu bălăceală și scufundări.
Prima zi de drum ia sfîrșit la Belgrad unde ne-am cazat ieftin și în condiții foarte bune. Am dat și o tură prin oraș astîmpărîndu-ne foamea la restaurantul chinezesc Makao. Flămînzi cum eram am comandat fiecare cîte două porții de diverse ciudățenii, cum ar fi orez cu legume, pui cu urechi de lemn, pui cu legume, etc. Surpriza a venit odată cu aducerea mîncării cînd am constatat ca o porție ajungea lejer pentru două trei persoane. Si noi aveam fiecare cîte două. Evident că am luat la pachet, astfel că micul dejun al următoarei zile a fost unul nu tocmai mic.
Belgradul mi s-a părut un oraș frumos pentru o fostă țară comunistă. Nu persistă acelaș tip de arhitectură precum în București ci e grupat pe diverse cartiere, fiecare cu o altă arhitectură, unele dintre acestea destul de ciudate. Emoționante mai sunt și clădirile avariate în urma războiului pe care l-au avut cu Nato și care au rămas ca niște mărturii a ceea ce Europa democratică le-a făcut. Am mai remarcat și numărul mare de parcuri, iar cel prin care am trecut se prezenta foarte curat și îngrijit. Per ansamblu Belgradul mi-a lăsat o impresie plăcută.
|
in camera din Belgrad |
A doua zi, după "micul" dejun mai sus amintit, am plecat spre Croația, luînd ca punct de destinație mica localiate Starigrad.
Aflată la sud-vestul Parcului Național, Starigrad este localitatea unde ne vom caza și de unde vom accede spre traseele de cățărat din parc. Urmînd sfaturile amicului Octavian Ceama, am ales ca loc de campare campingul Marko aflat chiar la intrarea pe drumul de acces spre parc, și pe care îl recomand, la randu-mi, celor ce doresc să meargă în zonă. Este dotat cu dușuri, grupuri sanitare și o bucătărie utilată.
Instalăm corturile astfel încît să profităm de umbra unor copaci apoi facem o mică plimbare prin preajmă pentru a localiza cele cîteva magazine și restaurante din zonă, după care ne întoarcem la camping.
A doua zi ne echipăm și plecăm spre zonele de cățărare. Intrarea în parc este condiționată de plata unei taxe de acces, nu chiar mică, atît pentru persoane cît și pentru autovehicule. Este convenabilă luarea unui tichet cu cinci intrari valabile pe durata unei săptămîni. Reducerea e substanțială, ținînd cont că o intrare costa 50kuna, iar prețul pentru cinci intrări era de 150kuna. Prețurile pot fi găsite pe site-ul parcului
.
Așadar, plătim intrările și ne îndreptăm cu mașina pe drumul de acces în parc. E preferabil să te trezești de dimineață pentru că accesul în parc este strict controlat și, cu cît ajungi mai tîrziu, cu atît locurile mai depărtate vor fi ocupate, iar tu vei fi oprit de rangeri chiar și la 100m de la intrarea în parc, plătind astfel degeaba intrarea pentru mașină.
Drumul asfaltat se termină cu o parcare, loc unde se lasă mașina și se continuă pe un drum pietruit ce străbate firul văii, avînd de-o parte și de cealaltă pereți de escaladă mai mici sau mai mari, pereți înțesați de trasee de toate felurile și de toate gradele.
|
drumul asfaltat din chei |
Noi ne continuăm drumul spre sectorul Anica Kuk-Stup, loc unde ne-am propus să începem cățărarea și unde, dupa ce dăm o raită pe la poalele peretelui, decidem la recomandarea lui Cosmin, să parcurgem traseul Domzalski. Ceva ușor, am zice. Doar patru lungimi și un grad maxim de 6a în LC2 și LC4.
Ne echipăm, ne pregătim sufletește și, la lucru. Traseule foarte frumos, cu o primă lungime lejeră, de doar 4b+ ce începe ascendent stînga apoi tot vertical. A doua lungime e ”doar” 6a. Aici aveam să constat că gradele din Paklenica nu prea au legătură cu gradele de la noi. Pașii de 6a sunt spre un 6a+/6b întilnit la noi. Pași de echilibru, mișcari pe prize scurse. Noroc cu aderența fantastică a stîncii.
Alături de noi, Cosmin și Miha, intraseră în Karabore, dar după primii metri au nimerit pe Svicarski, traseu ce se unește în a doua regrupare cu Domzalski, așa că ultimele două lugimi le parcurgem împreună.
Stația de rapel se află la dreapta de ieșirea din cea de-a patra lungime, retragerea făcîndu-se prin două rapelui și descățărarea unei mici săritori, și ne scoate la dreapta și ceva mai sus de intrarea în traseu.
Pentru că e destul de cald decidem să ne retragem la corturi. Suficient pentru prima zi.
|
prima lungime din Domzalski |
|
Cosmin și Miha pe Karabore |
|
LC2 |
|
prize scurse, la aderență, lapiezuri bune de șpraițuri pe LC4 |
|
finalul LC3 |
|
stația de rapel |
|
găsiți cățărătorii |
Seara ne-am răsfățat cu o porție delicioasă de calamari fripți, la care visez și acum.
A doua zi alegem un traseu ceva mai îndepărtat, aflat în sectorul G1 din Anika Kuk. Kamasutra, un traseu ușor, de patru lungimi cu un grad maxim de 5b+ pe prima lungime și unde este indicată și folosirea unor asigurări mobile.
Prima lungime din traseu este și cea cu gradul cel mai mare, după cum am amintit mai sus. Se pleacă pe o fisură diedrică, largă. Asigurările sunt aerisite, dar suficiente. Cu toată distanța mare între punctele de asigurare nu am șimțit nevoia unor asigurări suplimentare decît într-un singur punct, la trecerea unei porțiuni ușor surplombată. Ultima lungime din traseu este de-a dreptul interesantă prin aspectul fantastic pe care-l dau lapiezurile, creneluri adînc săpate în calcarul moale, formînd în partea superioară adevărate ”lame de cuțit” ce-mi creau emoții puternice de cîte ori vedeam coarda trecînd peste ele.
De sus avem parte de o priveliște frumoasă. Parcul Natural Paklenica spre stînga și apela Mării Adriatice la dreapta.
Retragerea se face spre stînga, urmînd o potecă marcată cu punct rosu, punct pe care noi l-am ratat inițial, găsindu-l ceva mai jos după ce ne-am luptat cu uriașe lapiezuri ascuțite, cu forme dintre cele mai interesante.
|
Intrarea în Kamasutra |
|
Prima lungime |
|
LC2, banală |
|
LC3 cu asigurări aerisite |
|
istorie |
|
o porțiune mai bine asigurată de pe LC4 |
|
lapiezuri tăioase |
|
tot felul de forme, care mai de care maiinteresante, dar și tăioase |
|
am găsit poteca |
Odată prinsă poteca marcată am avut grijă să nu o mai pierdem. Părăsind căldura platoului și intrînd în micuța pădure de mai jos ne-am adăpostit într-o grotă umbroasă așteptîndu-i pe Cosmin și Miha să termine traseul Figurae Veneris, după care am făcut cale-ntoarsă spre camping.
|
Cosmin la ieșirea din traseu |
|
Miha plecînd pe ultimalungime din Figurae Veneris |
|
Angi la fotograf |
|
Ultimalungime din Figurae Veneris (fisura inclinată din dreapta sus) |
|
În stînga, peretele Anika Kuk |
|
puțină umbră |
|
Cicadă |
La corturi ne-am întîlnit cu Simona, Razvan și Iulian, veniți dintr-o tentativă de urcare a Matterhornului. Adică de la -15 grade la +28.
Seara o petrecem pe lîngă cort, la o bere și-o poveste despre turma de pe Matterhorn, despre ce înseamnă acum să urci un munte în regim turistic, despre ce înseamnă să te tragă ghidul cu coarda ca pe vită, doar doar oi ajunge pe vîrf așa cum ți-ai dorit și despre ce înseamnă să te calci în picioare cu alții ca să ajungi pe un vîrf de munte. Despre orice s-ar chema asta, numai alpinism nu. E clar că nu am ce căuta pe-acolo.
Revenind la ale noastre, ziua următoare o petrecem la mare. Plajă, inot și snorkel. Mai ales snorkel. Cu toate că apa era extrem de rece am stat în ea cu orele chiorîndu-mă pe fundul mării la tot soiul de animăluțe. Dintre acestea, cei mai frecvenți erau castraveții de mare, un soi de omida vierme, de vreo 50cm lungime și groși cît un dovlecel, negri și urîți și tari ca piatra, care se tîrau, lent, pe fundul mării.
|
E rece, bă !!! |
|
ca sopîrlele |
|
să ne scufundăăăm! |
După bălăceală și plajă dăm o fugă scurtă în chei pentru ceva escaladă. E plin de cățărători de toate vîrstele și toate gradele, iar trasee sunt pe toate gusturile, dar tot așa cum ne-am obișnuit, mai grele decît sînt cotate. Seara revenim la corturi și ne delectăm cu o altă porție de calamari, mîncarea mea favorită din această vacanță.
Următoarea zi o dedicăm unuia dintre cele mai vestite și parcurse trasee din Paklenica, Mosoraski.
Mosoraski se desfășoară pe parcursul a zece lungimi cu un cumul total de 350m și un pas maxim de 6a în antepenultima lungime.
La baza traseului se ajunge urcînd din potecă pe niște praguri de piatră ce te conduc spre un tăpșan în a carui vecinătate se poate observa, prinsă în perete, o carabinieră uriașă, aflată la dreapta de intrarea în prima lungime.
|
Carabiniera care marchează intrarea în traseul Mosoraski |
De aici porneste traseul, cu o primă lungime foarte ușoară, ce se orientează spre un copac, și pe care nu întîlnim mai mult de două, trei asigurări. De la copac se urcă vertical, cu un mic pas la plecare, și se regrupează ceva mai sus, în spatele unei plăci. Următoarea lungime, a treia, se spune că pune probleme de orientare. La mine nu a fost cazul, remarcînd ușor schimbarea direcției și linia spiturilor.
Ca idee, se urcă vertical și, cînd pe stînga apare o grotă înierbată unde se văd și ceva asigurări cu cordeline, noi deja trebuie să facem o traversare spre drepta(fără a atinge grota) apoi să urcăm diagonal dreapta pînă pe un prag unde regrupăm.
Următoarea lungime continuă diagonal dreapta pînă aproape de un umăr. A cincea lungime urcă vertical, apoi traversează spre dreapta pe un prag trecînd apoi peste o muchie de unde continuăm vertical spre regrupare.
A șasea lungime continuă diagonal stînga, peste niște praguri și o față căzută. Cu corzi de 60m putem lega lungimea șase cu lungimea șapte, regrupînd sub lungimea cheie a traseului. Aceasta constă într-o fisură diedrica cu fața din dreapta lipsită de prize. Asigurările nu-s tocmai dese așa că urcarea acestei porțiuni te poate solicita puțin la psihic. La fel ca și pînă acum, riscînd repetarea, amintesc faptul că 6a-ul de aici e ceva mai spre 6a+ susținut. Se regrupează pe un prag îngust.
De aici se pleacă spre stînga apoi tot vertical pe o altă fisură diedrică, mai sus fiind nevoiți să cotim stînga urcîndu-ne pe un mic bolovan incastrat. După trecerea acestui pas urmează regruparea. Ultima lungime ne oferă, spre finalul ei, o cățărare frumoasă pe fața din dreapta a unui diedru, față presărată cu mici excrescențe foarte aderente.
Ieșirea din traseu se face într-o mică pădurice unde cătuăm puțina umbră pe care o pot face copacii piperniciți de aici, așteptînd echipa care ne urma, echipă formată din Simona și Răzvan, apoi luăm la pas pentru a doua oară lapiezurile tăioase, retrăgîndune spre chei, iar de aici spre camping.
|
pe prima lungime din Mosoraski |
|
Cosmin in Velebitaski |
|
LC2 |
|
Angi și Răzvan in prima regrupare |
|
Vecinii din Velebitaski, MIha și Cosmin |
|
Simona pe prima lungime |
|
o ultimă privire spre Velebitaski |
|
Lungimea cheie |
|
penultimal ungime |
|
portiunea finală a ultimei lungimi |
|
Simona pe ultima lungime |
Următoarea zi o dedicăm din nou bălăcitului. Apa e la fel de rece, dar mă ambiționez să stau în apă pînă mă ia tremuratul și mi se învinețesc buzele. Seara, evident, calamaritătă, beretătă, socializaretătă. O zi de relaxare că doar suntem în concediu, nu la maraton.
O altă zi, o altă plimbare prin pereți. De data aceasta tot în zona Anika Kuk Stup. Vom urca în trei, eu, Angi și Razvan. Traseul ales este Kava kod Dinka. Dar ce-am ales n-are legătură cu ce-am făcut. După ce m-am zbătut puțin la un pas trecut cu inversă, lolot pe picior la aderența și-un picior în aer cotat numai 5a am zis că eu nu mai încerc astăzi nimic peste așa că am părăsit traseul după a doua lungime ieșind pe ultimele două lungimi ale traseului Trik.
Aici alte peripeții pentru a găsi stația de rapel. Din punctul în care ne aflam o variantă de rapel părea a fi vîlcelul aflat imediat sub noi doar că pe acesta erau multe tufe și copaci care ar fi împidicat recuperarea corzilor așa că am mai dat un telefon la Cosmin, am mai studiat harta și am decis să mai cobor pe creastă puțin pentru a cerceta zona, așa că la vreo zece, cinsprezece metri mai jos am găsit stația de rapel care ne scotea din două rapeluri în același loc în care ne scosese rapelul din Domzalski.
|
intrarea in Kava Kod Dinka |
|
Locul unde o cotim spre ultimele două lungimi din Trik |
|
Angi la 6m de iesirea din traseu, coborînd spre stația de rapel |
|
Jumărel |
|
pentru cunoscători |
;E clar, nu prea mai am chef de cocoț. Dedic următoarea zi lenevitului si cumpăratului de suveniruri pentru cei de-acasa.
Penultima zi de concediu o petrecem la escaladă. Mă simt cam obosit sau cam apatic, ținînd cont că se încheie sejurul, așa că mie nu prea îmi iese nimic. In schimb Cosmin face trasee unul după altul.
Pe-nserat revenim la corturi, iar mai apoi dăm o ultimă tură la restaurantul Dinko pentru a ne răsfăța cu o ultimă porție de calamari și berea de rigoare.
Paklenica este o zonă foarte frumoasă pentru petrecut concediul. Poți îmbina atît cățăratul și turele de treking cît și relaxarea pe plajă, scufundările sau înotul.
Întoarcerea s-a făcut pe aceeași rută, cu o nopate petrecută la Belgrad și o cină la restaurantul Makao.
A fost un concediu de neuitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu