In Cheile Turzii de Paște.

An de an, cu ocazia mini vacanței de Paște, încercăm să ne adunăm prin cîte un loc de cățărare care să ne ofere o vastă paletă de trasee, dar și posibilitatea unor ture de plimbare, în caz că vremea nu ne permite să intrăm în perete. Cele mai dese destinații au fost, pînă în anii din urmă, Cheile Turzii și Vratsa.

Anul acesta vremea ne-a dat mari bătăi de cap în ceea ce privește alegerea locului unde urma să ciocnim tradiționalele ouă vopsite. Cantități mari de ploi se anunțau cam peste tot, iar zilele propice cățărării păreau a fi din ce în ce mai puține. Singura zonă cu vreme cît de cît acceptabilă părea a fi Herculane așa că ne reorientăm repede, întrebăm ici-colo, pe la un Croco, pe la o Doina, de posibilitățile de campare și cățărare din zonă și ne pregătim liniștiți bagajele.

Cu site-urile meteo deschise și refresh-uri din oră-n oră verificăm eventualele schimbări de prognoză. Și iată că vreme pare e da semne de schimbare în bine pentru zona Cheilor Turzii așa că, după ce toată ziua ne-am documentat despre traseele din Herculane, luăm decizia de a risca și merge, totuși, spre Turda.

Așadar, vineri seară, ne strîngem la Cosmin acasă unde purcedem la aranjarea meticuloasă a bagajelor, sarcină ce-mi revine mie, datorită abilităților de a aranja bagajele cu mare precizie și economie de spațiu. Chiar se fac glume pe seama mea cum că "se vede că-ți plăcea tetrisul!".

Odată totul stivuit ne aranjăm și noi pe banchete, de data asta fiecare pe sine, și plecăm la drum spre Pitești, iar de acolo mai departe spre Rîmnicu Vâlcea-Sibiu-Turda-Petreștii de Jos. Aici, în Petreștii de Jos, obișnuim a campa de fiecare dată cînd ajungem în zonă, partea din amonte a cheilor fiind ceva mai liniștită si mai puțin populată cu mîrlani față de cea din aval.

În Petrești am ajuns pe la ora unu noaptea avînd neplăcuta surpriză de a constata că termometrul se zgribulise pe la zero grade. Am zis inițial că-i defect așa că am scos capul pe geam doar pentru a-l trage imediat înapoi. Nu. Termometrul nu era defect. In schimb suspectez un defect în modul de gîndire căci nu știu care raționament m-a făcut să las acasă sacul de puf și să-l iau pe cel de vară.

Trecem pe lîngă parcarea suspect de goală, parcare ce în anii din urmă era destul de plină, și ne ducem în aval atăt cît ne permite drumul. Găsim un loc mai plat și ne montăm corturile în mare, dar ce zic eu mare!?, foarte mare viteză. Facem ravagii în punga cu cornulețe și, după ce ne asigurăm că nu mai rămîne nici urmă de ele, ne refugiem fiecare prin corturile noastre.

Mă înfofolesc cu polar și o pufoaică subțire în speranța că voi reuși să fentez frigul. Speranța moare, fie-i țărîna ușoară. Frigul rămîne. Nu numai că rămîne, dar se și cuibărește adînc, în trup, fără a da semne că e doar în vizită. Pare că s-a mutat definitiv la mine și nu-mi amintesc să-l fi invitat. Un nesimțit.

Cum necum, am supraviețuit nopții, iar dimineață mă bucur de căteva raze călduțe care încălzesc cortul. Ne trezim, rînd pe rînd, și ieșim afară. Primul lucru? Cafeaaaaaaaaa. Apoi ceva de ciuguleală. Nu mult. Cît să ne mărim greutatea cu juma de kil pe zi. Bine că n-am stat o lună că mă întorceam acasă rostogolindu-mă.

dracul

esenta vietii

Pregătim echipamentul și plecăm spre chei. Eu și Angi vom parcurge traseul Jenci Bacsi, unul dintre cele mai frumoase trasee de cățărare de la noi. Este a treia oară cînd intrăm în el. Prima dată, în 2014, l-am parcurs rezonabil. A doua oară am intrat în el în 2015, cu nasul pe sus, subestimîndu-l. Încrezător în forțele mele, m-am aruncat cu capul înainte și mi-am furat-o. M-a atenționat în prima lungime, iar în a doua mi-a dat-o la ficat. Direct. Am ieșit din traseu destul de demoralizat la vremea aceea. Acum, cu respectul cuvenit, m-am apropiat de perete. Stiam că traseul trebuie respectat. Muntele trebuie respectat. Am sărit apa Hășdatelor și ne-am echipat la baza stîncii. In acest timp Cosmin și Miha se orientează spre traseul Quo Vadis, ceva mai în amonte decît traseul nostru.

După ce am terminat echiparea am făcut o poza, două și am plecat, smerit, spre primii pași ai traseului. Nu mai sunt în forma din anii precedenți, am mai luat și ceva kilograme, așa că nu știu ce va fi, dar îî dau înainte.

Primii pași îi știu precis. Urcarea unei mici plăci cu prize fine apoi o orientare ascendent dreapta. Mișcările decurg natural, calm. Analizez prizele, calculez pașii, iar aceștia nu încetează să treacă unul după celălalt. Fac traversarea și ajung în regrupare. Cum? Așa ușor? Rămîn puțin surprins.

În timp ce o filez pe Angi arunc priviri sfioase următoarei lungimi. Era cea care mă pompase ca dracu la ultima parcurgere. Aveam puține emoții cînd am plecat pe ea. Asigur primul cui, apoi al doilea și al treilea și tot așa. Ajung la traversarea spre fisura largă din dreapta și am ceva ezitări, dar de fiecare dată revin în poziție de echilibru și recalculez mișcarile. Și-mi ies. Urc fisura și fac traversarea spre pragul unde se află regruparea a doua. Sunt extrem de fericit că am reușit să fac lungimea la rotpunkt. Lungimea care mă doborîse cu doi ani în urmă.

 Angi cațără și ea fără probleme așa că plec imediat pe lungimea a treia,o lungime ușoară și frumoasă, al cărei punct cheie este trecerea unei surplombe aeriene asigurată cu un piton bătut de jos în sus.E ciudat că nu mă gîndesc deloc la asigurări ci doar la mișcări și poziționare pe picioare. Trecerea surplombei a fost la fel de frumoasă ca de fiecare dată și a încîntat-o și pe Angi. Odată ce-i cunoști secretul, trecerea ei, deși expusă, e foarte lejeră.

cine-i mic si rosu?

Cosmin in Quo Vadis

A patra lungime este și cea cu pasul cheie. Dacă pînă aici toate au mers ca unse, eram curios ce va fi pe această lungime.

Urc pe marginea arcadei asigurînd pe stînga cuiele care îmi apar în cale. Chiar în dreptul traversării cuiul ce trebuia sa-l asigur este la vreo doi metri spre stînga, iar eu sunt chiar în muchia arcadei așa că renunț la el si mă concentrez pe următoarele asigurări și pe traverseul dreapta. Trecerea din arcadă pe față mi s-a părut a fi cea mai dificilă parte a traversării și era cît pe aci să mă las în coardă, dar în ultima secundă m-am răzgîndit și mi-am căutat o poziție de echilibru din care am putut asigura în dreapta. De aici am pornit vertical pe cele cîteva mișcări fine apoi am ajuns la prizele mari unde dificultatea începe să scadă și după cîțiva metri ajung în regrupare fericit că am făcut și această lugime la rot.

Lungimile cinci și șase au mers și ele ca unse și am ajuns la baza hornului înierbat ce reprezintă lungimea a șaptea. Soarele se ascunsese de mult în spatele unei pături de nori, iar un vînticel, nu prea cald, sufla și el, că altceva ce putea face?! Parcurgem tufele, mărăcinii și bălăriile de pe lungimea a șaptea și facem rapid micul rapel apoi străbatem acea grădină suspendată. Ma avem două lungimi. Prima, cea de pe fața înclinată, e foarte lejeră, dar e plină de bălării care ascund pitoanele așa că aproape la fiecare asigurare stau și curăț iarba. Am făcut acest lucru aproape pe fiecare lungime, dar aici chiar am de lucru cu smulsul ierburilor.

În ultima lungime era cît pe aci să mă dezechilibrez și să cad, dar am reușit în ultim moment să îmi revin așa că am ajuns sus bucurîndu-mă nespus că am scos traseul la rot. Am filat-o și pe Angi aducînd-o în regrupare unde ne-am bucurat împreună de reușită, căci și ea scosese traseul la liber.

După ce ne-am strîns echipamentul ne-am asezat în iarbă și i-am așteptat pe Cosmin si Mihaela să iasă din Quo Vadis apoi am pornit spre corturi, trecînd pe lîngă Crucea Sînduleștilor.

Am mîncat și ne-am culcat. De data asta am suplimentat straturile de haine. Ca Shrek: "Ogres have layers. Onions have layers. You get it?" Și-a fost bine.

Duminică ne-am trezit tîrziu. Miha s-a ocupat de aranjarea mesei de Paște, iar noi de golitul ei. Ne-am răsfățat și-am mai pus jumătate de kil. Azi avem în plan ceva plimbare. Nici vremea nu se anunță prea bună pentru cățărare, dar nici chef de așa ceva nu am. Vreau să mă plimb și să mai fac ceva fotografii, activitate pe care am cam neglijat-o în ultimul an.

Ne propunem să urcăm pe versantul drept al cheilor, pe marcajul punct roșu și să coborîm în partea cealaltă a cheilor.

Urcarea prin pădure începe puțin abrupt și ne stoarce o picatură de transpirație, dar ajungem repejor în platou. Fotografiez tot soiul de floricele și chiar avem deosebita placere de a întîlni cîteva exemplare de lalea pestriță.

Priveliștea asupra cheilor este minunată. Ne delectăm privirile cu impunătorul Perete Uriaș, Turnul Ascuțit, Grota lui Hili sau Peretele Porumbeilor, dar și cu o parte din Creasta Sanșil sau Hans Gora, ori mai spre dreapta, Peretele Marac și Peretele Cald. Ajunși în zona de sud-est a platoului ni se arată Colțul Crăpat și Colțul Rotunjit.

Turnul Ascuțit, Grota lui Hili, Peretele Porumbeilor

Creasta Hans Gora

Începem coborîrea spre partea din aval a cheilor și tragem la o dugheană pentru a bea o bere și a servi o porție de mici. Eu una și Cosmin una. În cinci minute urma să fim serviți. Comanda nr.4. După vreo douăzeci de minute Cosmin prinde cu urechea faptul ca se dădea deja comanda 6. Mă duc la tanti și-o înteb ce e cu comanda noastră.
-Păiii nu v-am dat-o?
-NU!.
-A.. a cazut bonul pe jos și am crezut ca am dat comanda așța ca am trecut la celelalte. Aveți doi mici si-un cartof, nu?!
-Da.
-In cinci minute e gata.
Si ne așezăm din nou la masă și... niște unii care vin dupa noi tocmai primesc doi mici si-un cartof așa că mă duc la tejghea din nou.

-Comanda patru, cinci minute s-au făcut 15.
-Pai aveti doi cartofi și un mic?!
-Nu. Doi mici si un cartof.
-Pai am dat-o adineaori.
-Cui? Ca mie nu mi-ati dat-o?

Vine o alta tanti și ne garanteaza ca în zece minute e gata. Ne așezam la masa și așteptăm. Suntem cu ochii pe gratar. Se fac mai multi mici așa că doi indivizi care tocmai parcaseră mașina pa pajiște, mai mai să urce cu ea pe masă, primesc instant cîțiva mici. Frustrant.

Dar si comanda noastră era gata. După o oră. Timpul e relativ, spunea un ciufulit.

Mîncăm micii mai mult în silă. Sunt și nașpa.

Pleacăm și ne continuăm plimbarea prin chei către corturi. Ne mai oprim pe la pereți și mai studiem cele cîteva trasee pe care le întîlnim. Ajungem pe înserat la corturi. Exceptînd partea cu micii, a fost o zi foarte frumoasă si plină de fotografii.

Luni vremea pare să se îndrepte așa că ne orientăm spre un traseu de cățărare. Și cam ce am putea noi să alegem mai scurt, dar să fie și de cățărat? Csipkes. Am pornit spre el și la baza peretelui am rămas surprins de faptul că toată vegetația din zonă fusese ruptă, pare-se, de o cădere de pietre. Urmele de pe scoarța copacilor stateau ca mărturie. Decidem ca Angi să plece cap pe prima lungime așa că se echipează și o ia ușurel în sus. Și se descurcă. Mai stă într-o buclă, mai trage de alta, dar trece pasajele și asta e cel mai important momentan, să avanseze. Și cum necum ajunge în regrupare.

O urmez și mă cam chinui. Mi-e el naibi de frig si nu prea am chef. Din regrupare pornesc pe lungimea următoare și nu prea am energia de acum două zile. Nici calmul, nici atenția. Nu-mi ies pașii mai deloc iar la pasajul cheie dupa două trei încercări renunț și trag de buclă. Vreau să termin mai repede că nu-mi place deloc frigul din peretele ăsta. Aici e de venit vara, cand e cald și vrei să cațeri la umbră, nu acum.

Pe a treia lungime se duce tot Angi și o las să facă și lungimile următoare. Se descurcă excelent pînă la lungimea a cincia. Acolo, la cîțiva metri de la plecare, are ezitari în a trece un pas. După mai multe încercări renunță și mă trimite pe mine, iar eu mă grăbesc să ajung în regrupare și să terminăm traseul.

Ne retragem in rapel prin spatele Colțului Crăpat, ocazie cu care observăm că parcă au mai apărut linii noi de trasee plus că cineva a amenajat o potecă prin grohotișul pe care trebuia să coborîm.

Ajungem la corturi unde mai ciugulim și noi cîte ceva din ce ne-a mai rămas apoi mai stăm la o poveste cu Miha și Cosmin după care ne refugiem la somn, picînd lati.

Ultima zi o petrecem mai mult la povești apoi dăm o fugă în chei cu gînd de escaladă, dar nu apucăm să cățărăm prea multe că un nor urît pare că se apropie cu repeziciune așa că ne retragem la mașină, stivuim bagajele și plecăm spre casă, nu înainte de a face o oprire în Turda la o bere și-un bulz ciobănesc. Adică încă jumaț de kil pus la păstrare. Cam așa am petrecut mica vacanță de Paște.

A fost frumos și vremea n-a fost chiar atît de rea pe cît ne așteptam. Dar stați, se anunță cod colorat(nu stiu de care) de ninsoare. Da. De ninsoare. In aprilie.