I travel for travel's sake: Munţii Măcinului. Trekking şi escaladă (28-30mai2011)

   M-am dat de trei ori peste cap şi am făcut rost de trei zile libere. Timp aproape suficient pentru o tură ceva mai îndepărtată. Măcin. După opt ani iată că reuşesc să ajung iar în aceşti munţi superbi, nu prin diferenţe mari de nivel ci prin formaţiunile stâncoase deosebite, floră si faună.
Munţii Macinului, situaţi în SE-ul României, sunt cei mai vechi munţi de pe teritoriul ţării, fiind formaţi în timpul orogenezei hercinice. Deşi acoperă doar 1% din teritoriul ţării Munţii Măcinului găzduiesc 50% din speciile de plante aflate în România.
   Plecăm din Bucureşti sâmbătă dimineaţă gonind pe autostradă până la Feteşti unde facem stânga spre Giurgeni, apoi Hârşova, Saraiu, Topolog, Horia, Greci.
   Şi cum goneam noi aşa pe şoselele dobrogene, ovserv că trec peste o mogâldeaţă. Pun frână şi trag pe dreapta. Pe şosea, în urma noastră, se avântase în traversat strada, neregulamentar, un pui de ţestoasă. Îl culegem de pe drum şi-l luăm cu noi. Noi l-am salvat, el s-a uşurat pe noi. Adică pe Mihai şi pe Dana.

Până să sjungem în Greci cotim stânga spre Turcoaia pentru a vizita lacul format într-o fostă carieră. Informaţii şi poze am găsit pe net însă, probabil, acesta este unul din cazurile în care locurile arată mai bine în fotografii decât în realitate. La faţa locului găseşti un lac, măricel, dar nu fosrte spectaculos. Dacă ai ghinion, şi noi am avut, dai şi de o caruţă de grataragii.

Plecăm, cel puţin eu fiind dezamăgit de acest loc.
Ajungem în Greci unde lăsăm maşina la marginea localităţii pentru a continua pe marcaj triunghi albastru către Vf. Ţuţuiatu.
Traseul urmează valea dintre Vf Ţuţuiatu, aflat în partea dreaptă cum urcăm şi Vf. Călcata, aflat pe partea stângă. La câteva sute de metri de la marginea localităţii trece pe partea stângă a văii (în sensul de urcare).

Aproape de primul izvor amenajat eliberăm micuţa ţestoasă lângă un exemplar mai mare întâlnit in cale pe care Mihai a avut răbdarea sa-l deparaziteze turnând iod pe căpuşe şi scoţându-le cu penseta.

În şaua Ţuţuiatu trecem pe lângă al doilea izvor amenajat şi ne îndreptăm către vârf urcând o pantă puţin mai accentuată. Din loc în loc întâlnim tot soiul de aglomerări de stânci rotunjite. De pe varf putem oberva cariera de granit, abandonată acum, în care Marian Anghel tocmai susţinea un curs de iniţiere în alpinism şi escaladă. Coborâm către carieră trecând printre tufe de bujori sălbatici şi întâlnind alte câteva ţestoase.

Când am ajuns noi grupul de cursanţi tocmai pleca. Am reuşit totuşi să ma văd cu Dana Avram, o veche amică din Galaţi şi cu prietenul ei, Adi, care mi-a prezentat traseele de escaladă recomandându-mi câteva dentre acestea.
Rămânem singuri la cariera de sub Ţuţuiatu şi ne aruncăm pe pereţi, nu înainte de a lua o gustare. Soarele ne prăjeşte bine. Mihai nu e în cea mai bună formă. Probabil oboseala din ultimele zile şi căldura l-au cam răpus. Îmi revine sarcina de a urca cap. Mă bag pe PENDUL (5+), dar într-un pasaj unde mi-a fost teamă să nu pic am traversat în 3M (4+) şi am pus manşa. Pendulul l-am făcut doar manşă. După aceea am urcat POCĂITUL (5-). După ce ne-am dat şi pe acesta am traversat sus până în topul din EXCELSIOR (6+) unde am pus o altă manşă. Excelsiorul e super. Un traseu ce se face în mare parte la bavareză. O bavareză foarte frumoasă.

După ce ne coacem bine câteva ore, la lăsarea serii, ne retragem către şaua Tuţuiatului pentru a campa. Aici ajungem aprope pe întuneric. Ne punem corturile alături de celelalte nouă deja instalate apoi ne ducem la mesele ce se află puţin mai sus de izvor. Mâncăm în timp ce ascultăm sfaturile pe care Marian Anghel le dă cursanţilor, după care ne retragem la somn.

Dimineaţa suntem ultimii care iesim din corturi. Toţi ceilalţi la nouă fix părăsesc tabăra cu destinaţia Racova. Noi abia ne mişcăm. Până mâncăm, până strângem corturile se face aprope de unsprezece. Mihai are chiar ocazia de a se întâlni cu un dita-i şerpălăul undeva între pietrele din apropierea taberei. O luăm la vale către maşină întâlnind alte şi alte ţestoase, unele mai leneşe altele mai sprintene.

Ieşim din Greci mergând spre sud şi după câteva sute de metri, pe partea stângă, la liziera pădurii se află doua plăcuţe informative. Acolo este punctul de început al traseului ce duce pe Valea Racova şi tot acolo lăsăm şi maşina. Urcuşul e facil, străbătând pentru început o pădure tânără. Ieşim repede din pădure şi după cateva zeci de metri suntem întâmpinaţi de un panou de informare care ne prezintă detalii despre rezervaţia Moroianu.

Plecând de la panou observăm în stânga stâncile de cocoţ şi echipele în trasee. Părăsim traseul marcat şi o luăm spre stânga pe curbă de nivel până pe o brână de unde pleacă ultimele lungimi din nişte trasee ce porneau de undeva de la baza peretelui, din padure. Şi aici ajungem cand lumea se pregătea să strângă. Cu atât mai bine. Vom avea lungimile doar pentru noi. Ne dăm pe trei trasee, sau, mai bine zis, pe ultimele lungimi din ele. Muchia Brânelor, Hornul Prieteniei şi Clopoţei de Toamnă. Hornul Prieteniei l-am facut manşă căci este un traseu de asigurări mobile. Dintre acestea trei cel mai mult ne-a plăcut lungimea din Clopoţei. După o altă rundă de prăjit creieri ne hotărâm să ne retragem la umbra pădurii pentru a ne răcori şi a încerca traseele de acolo.

Încerc să mă bag pe PĂIANJEN însă al doilea spit era cam sus şi traseul oblic aşa că, în caz că aş fi picat aş fi dat cu fundul de o placă. Las o buclă în perete şi mă dau jos. Hotărăsc cu Mihai să punem de sus o manşă în KANIETZ (6+). Se duce el şi o montează. Mă bag în traseu şi ajung destul de sus, dar nu până în top ci cu un metru mai jos. Traseul e cam pe spate şi ai nevoie de ceva muşchi la mâini sau o tehnica bună. Eu nu am nici una, nici alta. După ce se bagă şi Mihai încerc încă o dată şi ajung până în top. Încerc şi a treia oară şi îmi iese iar. He he. Sunt happy.

   Ne pregătim de masă. Punem primusul şi încălzim nişte apă să facem orez cu branză şi nişte paste. Cum stăm aşa.. pe lângă primus, vedem iesind dintre pietrele vetrei de foc un dita-i păianjenul. Apoi altul. Şi altul. Identici. Ne bucurăm totuşi că locurile de cort nu-s chiar lângă vatră. Mergem să inspectăm şi... pfai drace... păienjeni peste tot. Zeci. Şi pe cel mai bun loc de cort treceau furnicile. E clar. Nu pun cortul în acest loc sub nici o formă. A doua zi oricum urma să coborâm aşa că ne hotărâm să strângem şi s-o luăm la vale. Dăm jos manşa, recuperăm cam greu asigurarea din PĂIANJEN... HA! Ce nume de traseu...în ton cu locul.
   O luăm frumos pe drumul pe care am venit, atenţi fiind la hăul pe lângă care suntem nevoiţi să trecem când traversăm brâna. Jos ne punem corturile lângă cele ale lui Radu, Teo, Magda şi alte două persoane. Ei fuseseră în Deltă şi veniseră duminică seară în Măcin pentru a face luni, alături de noi, Pricopanul.
Somn. Somn...
   Dimineaţă strângem tot şi o luăm din loc spre o altă zonă a Munţilor Măcinului. Pricopanul.
   Lăsăm maşinile în curtea Mânăstirii Izvorul Tămăduirii asiguraţi fiind de Dana Avram că nu sunt probleme şi ca oamenii sunt ok. Ok pe dracu. Apare o tanti care ne spune să ne luăm maşinile din curtea lor. Cică oameni sfinţi. Sfinţi pe dracu.
   Mutăm maşinile la câţiva metri în afara curţii şi plecăm spre cariera de caolin, locul de unde începem urcuşul. Teo, care mai fusese prin zonă, ne călăuzeşte printr-o pădure cam deasă până ce iesim sus în golul alpin. De aici o luăm cumva spre NE, apoi spre S urmând vârf după vârf. Sunt impresionat de multitudinea speciilor de plante şi de formaţiunile stâncoase întâlnite. Grămezi de bolovani rotunjiţi cu forme care de care mai ciudate, aruncate ici-colo.

Undeva în dreptul marii cariere găsim şi Sfinxul din Macin. O bucată de granit care, privită dintr-un anumit unghi, aduce cu un profil uman.

De aici coborâm în firul văii şi hotărâm să ne întoarcem la maşini pentru a vizita şi Cheile Chidiu.

Am găsit Cheile cu ajutorul lui Adi, prietenul Danei Avram, care ne-a dat prin telefon repere precise pentru a ajunge la ele şi pentru care ii mulţumim.
Cheile Chidiu nu sunt atat de spectaculoase pe cât mă aşteptam. Porţiunea de început este ceva mai drăguţă, cu câteva săritori mici şi uşor de trecut. Apoi se merge pe firul pârâului prin pădure, pereţii spectaculoşi ai cheilor fiind dincolo de coronamentul copacilor, imposibil de admirat. Din câte am aflat apoi zona e mai frumoasa toamna târziu sau primăvara. După câteva sute de metri albia se lărgeşte continuând prin pădure. Aici e locul unde am renunţat să continuăm traseul.

În drum spre maşini am dat peste o lighioană foarte ciudată. Un soi de cosaş/greiere de un verde-auriu metalizat şi cu o dimensiune impresionantă. Cam 7cm lungime cu tot cu coadă. Pe net am găsit câteva informaţii despre el. Se numeşte Greierele împroşcător (Bradyporus dasypus). Mai multe detalii găsiţi aici.