Malaieşti şi ceva poze pe la Şirnea

Februarie a fost o lună de relaxare. Ba am avut de lucru, ba vremea mult prea urâtă nu ne-a îmbiat la ieşiri, ba cate-o răceala ce m-a ţinut prin oraş, toate acestea având ca rezultat o singură ieşire pentru această lună. Vreme de iarnă fiind, când avalanşele pândesc pe toate pantele, opţiunile sunt relativ limitate. Cum nu mai fusesem prin Mălăieşti de vreun an, iar drumul până acolo era suficient de uşor cât s-o pot lua şi pe sor-mea, alegerea a fost uşoară.

Grup de cinci persoane: Dana, Anca, Teo, George şi eu.
Mi-e silă de ruta clasică de iarnă prin Diham, iar preferata mea, Tache, e inabordabilă. Urcăm, totuşi, prin Glăjărie, dar cu pornire dinspre Uzina Electrică Râşnov.

Lăsăm maşinile la uzină şi pornim pe drumul forestier, conduşi de marcajul . Mălăieşti- 3 1/2ore.
După ce depăşim o barieră de metal se face o bifurcaţie, noi continuând drept, trecând pe lângă un fost canton forestier, acum renovat, probabil proprietate privată şi un foişor. Trecem peste un râu apoi părăsim drumul când acesta face o curbă la dreapta, noi coborând spre stânga pentru a travers râul pe un podeţ de lemn. La câteva minute după ce trecem de acesta ajungem la ultima sursă de apă, loc unde se află şi o măsuţă. După aceast punct nu mai facem mult până ce întâlnim traseul ce leagă Mălăieştiul de Diham, loc marcat cu un indicator nou, dar care, din păcate, a fost "puţin retuşat" de un imbecil, handicapat şi cretin posesor de marker.

Zăpada mare, poteca tăiată, urma să aflăm, de cabanier în seara precedentă pentru a putea urca numeroşii turişti ce-şi anunşaseră sosirea.
Ajungem repede la renumita băncuţă de la belvedere apoi urmează poţiunea dreaptă printre brazi, locul unde, cu ani în urmă, singur fiind, am dat cu ochii de trei lupi ce se hlizeau la mine dintre brazi. Îmi aduc aminte că prima reacţie a fost să mă minunez cum de trei câini pot semana atat de mult apoi am realizat că nu-s câini ci lupi secundă în care am scos imediat toporaşul de pe rucsac. Din fericire s-au mulţumit cu holbatul, iar eu nici nu ştiu cum am ajuns la cabană. Totuşi lupii rămân animalele mele preferate. Chiar îmi doresc să mai am ocazia de-i întâlni, dar sunt din ce în ce mai rari, din păcate.

Ajungem la cabană pe înserat. Ocupăm o masă şi ne astâmpărăm foamea apoi ne întindem la vorbă până ce oboseala ne trimite în cameră la somn.

A doua zi coborâm şi facem o mică plimbare pe dealurile de pe culoarul Rucăr-Bran apoi plecăm spre casă.