Paştele alpiniştilor la Veliko (14-16aprilie)

Toată săptămâna de dinaintea Paştilor am verificat de zor vreo trei siteuri de prognoze meteo cu speranţa de a găsi soare pe-aproape. In Romania nu am găsit niciun colţişor în care să nu plouă aşa că aruncăm privirea spre sud. Iniţial ne gîndisem la o tură la Vratsa, dar acolo ploua cu găleata după informaţiile de pe toate cele trei siteuri. Doar la Veliko erau prognoze relativ optimiste, respectiv 25 la sută şanse de ploaie sâmbătă după ora cincisprezece, duminică cer acoperit, şanse crescute e ploaie, iar luni frumos pană la ora optsprezece cu averse după această oră. Pe Meteoblue.com au un fel de ţintă în care sunt poziţionate precipitaţiile pe o rază de 35km de locul ales. Marea majoritate a ploilor erau semnalate spre marginea acesteia, centrul rămânând senin. Asta a fost speranţa de care m-am agăţat pentru a-mi ridica moralul.

Aranjasem să mergem cinci perosane cu maşina Danei: Eu, Dana, Mihai,Gabi Baza si prietena lui, Daniela Stefan , numai că lor li s-a mai adăugat o amică, Esin, aşa că vom pleca cu două maşini, unii mai devreme alţii mai târziu, urmând a ne vedea la hotelul unde făcusem rezervare.
Reuşim să scăpăm din aglomeratul Bucureşti pe la orele nouăsprezece, ajungând cu bine la destinaţie. Aici rămânem uimiţi de aptitudinea lui Mihai de a comunica în limba rusă cu recepţionerul. Primim camerele, ne alegem una dintre acestea şi ne instalăm. La scurt timp apar şi ceilalţi prieteni care, după ceva manevre interesante peste, pe sub şi pe lângă podul întortochiat reuşesc să găsească hotelul. Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta, conform bancului. Somn.

Dimineaţă ne trezim cu greu şi plecăm spre Pizza Tempo pentru o cafea de deschis ochii. Cer o cafea şi-un airan. O cafea mare, zic eu, o cafea mică într-o cană mare înţelege fătuca. Mă uit în ochii ei şi-i fac semn că încă mai aştept airanul. Cască ochii a aducere-aminte şi pleacă. Trec câteva minute după care o văd prin faţa restaurantului foarte liniştită. Hei!, Tantiiii! My airan?! Big airan?! You know!? Aveţi ceva cu chelioşii? Sau poate sunt micuţ şi nu mă vedeţi deşi burta ar contrazice categoric această teorie...plus că-mi sclipeşte chelia, ar trebui să mă remarcaţi mai uşor. Nu-s ca un pletos de-ăla care, dacă stă într-un colţ, ai impresia c-ai sprijinit mopul de perete şi-l treci cu vederea.
Se bate cu palma peste frunte şi-mi aduce, în sfârşit, mult aşteptatul airan. Mă amuz, râdem de situaţie. Eu râd de situaţie restul râd de mine.

O luăm uşurel spre aceeaşi zonă de cocoţ, Trapezitsa.
In parcare plin de maşini cu număr românesc. Heheeee... recunosc şi un numar cu UIA la final.
N-ajung bine la perete că-mi şi aud numele strigat. Cristiiii... După vocea-i inconfundabilă şi posesoare a maşinii recunoscute mai devreme.... Ruxacheeee. Abia de-o vedeam printre bălării, la baza unui traseu, filându-l pe Andrei (Milo). Nu acelaşi lucru îl poate spune ea care ţine să îmi comunice sus şi tare că m-a recunoscut imediat după chelie. Vedeţi!? M-am liniştit. Sunt vizibil. Mă duc s-o pup drept mulţumire pentru compliment, dar mă împinge ca să nu-mi dea rubeolă. Cică tocmai intrase în posesia unei astfel de boli. Cum ştiu că în copilărie n-am facut niciun fel de boală specifică respectivei vârstei, mândru tare de pielea mea de drac, reuşesc să obţin o îmbrăţişare. In fond nu eu voi lua virusul ci virusul se va infesta cu mine şi va muri în chinuri groaznice.

Alături de Ruxi şi Milo mai erau Andrei Done, Rose , Viorica şi Octavian, iar la puţin timp apare în zonă şi Dorian alături de mulţi alţii pe care nu-i cunosc. Toată lumea voioasă ba pe pereţi ba la filat. Urc repede şi pun o manşă de încălzire pe faţa căzută din poieniţă apoi urc şi traseele pe care se dădeau Ruxi cu Andrei şi Octavian cu Viorica. Revin la faţa căzută pentru a urca pe-o diedro-fisură alăturată. După ce-o termin îl conduc pe Andrei Done la traseul lejer de trei lungimi spre a-i arăta intrarea. Rose îmi arată alte două trasee pe care le-au încercat ei aşa că-l iau pe Mihai şi abordăm unul dintre acestea. După o lungime frumuşică ne dăm jos şi revenim la faţa căzută unde Baza pusese o manşă pe un 8+ pe care se chinuia de zor Dana Ene. Ne chinuim şi noi, evident, fără vreo şansă de a urca mai sus de jumătate. Tare dom'ne Baza ăsta... Ne-a rupt cu optarul lui. Esin se dă şi ea prin diedro-fisura alăturată iar Dana Stefan se duce să dea jos manşa de pe optar.
Simt o picătură. Două picături. Multe picături. Ups! Începe ploaia. Ne grăbim să strângem tot ce avem îndesând de zor echipamentul prin rucsaci care cum apucăm apoi plecăm spre hotel. Ploaia anunţată pentru ora cincisprezece ajunsese cu vreo patru ore jumătate întârziere. Excelent.

o pasare nebuna ce se tot izbea de geamul holului

Mihai

Daniela Stefan

Gabriel Bazacliu atent la filat...

Mihai într-o bavareză

Dansul alpinistului

la faţa căzută din poiană

Dana la boscheţi

agenţia de filaj "ochiu şi timpanu"...

ce-i mai place spagatu...

domnu' baza într-un pas de maximă ...concentrare

Esin

Esin culegând zarzavat. 2 lei legătura.

Plecăm spre hotel urmaţi de maşina Danielei. Din când în când mă uit în retrovizoare pentru a mă asigura că nu îi pierdem pe drum. Ultima curbă, ultima linie dreaptă spre hotel. Maşina lor în spatele nostru. Intrăm în parcarea hotelului, parcăm şi...şi... cealaltă maşină ioc. Dăm o roată, ne-nvârtim. Nimic. Parcă intraseră în pământ. Măi să fie!. Dăm un telefon şi aflăm că se întorseseră pentru a-i lua pe Silvia Murgescu şi Cătălin Pobega de prin Veliko. După ce reîntregim grupul, mărit acum la opt persoane, plecăm cu toţii spre Pizza Tempo încheind ziua de sâmbătă cu o luptă pe mâncate şi pe terminate cu porţiile mari şi delicioase ce încercau să ne vină de hac. Evident că le-am învins fără drept de apel.

Duminică ne trezim cu gândul la cafea, dar, fiind foarte târziu, plecăm direct la faleză nu înainte de a ciocnii cu toţii câte un ou în tradiţionalul spirit al sărbătorilor Pascale.
De data aceasta ne ducem spre capătul ei nordic. Chiar în stânga de tot, pe peretele nordic, găsim un diedru c-o fisură largă. Traseul e foarte frumos, de aşezat bine pe picioare, cu trecere la bavareză pe alocuri. Nu mi se pare dificil. Şi cum urcam eu aşa, aruncând din când în când un ochi în zare, observ ploi torenţiale cam în toate părţile numai la noi nu. Ajung în top şi amenajez o manşă. Spre nord se vede un nor din care se scurge spre pământ o mare coloană de apă. Iniţial am impresia că norul se va deplasa spre altă direcţie decât spre faleză apoi, când am observat că nişte silozuri aflate între noi şi tromba de apă deja dispăruseră, încep să îmi amintesc de vara trecută când ne-a prins ploaia în perete la Vratsa. Atunci am avut noroc cu faptul că regruparea era surplombată şi nu ne-a plouat deloc acum însă mă aflam la jumătate de metru de platou fără nici o posibilitate de a mă feri. Strâng tot echipamentul din top, bag coarda direct prin ancore şi... încep să simt primii stropi de ploaie. Na că de ce m-am ferit n-am scăpat. Ba, mai mult, dă şi-o bubuitură de toată frumuseţea. Pun repede reversoul, leg machardul şi-o dau în jos culegând buclele din traseu. Din fericire diedrul este uşor surplombat aşa că, odată ce am intrat pe linia lui, ploaia îmi cade doar pe spate. Mă opresc pe un bolovan mare unde trag coarda din top şi astept la adăpostul relativ al peretelui oprirea ploii sau măcar o diminuare a ei. La patru metri mai jos Mihai încearcă să se adăpostească sub un alt perete făcându-şi acoperiş din izopren. Doar că peretele lui nu-i aşa de înclinat ba, mai mult, încep să curgă şuvoaie pe el. Hotărâm să nu mai aşteptăm şi, el acoperindu-se cu pânza pe care punem coarda, iar eu cu izoprenul, plecăm spre grota unde se retrăseseră toti ceilalţi.
Aici distracţie mare. Lumea se dădea pe tavane.
Baza experimetează urcatul la scăriţe, urcat ce nu pare a fi atât de lejer cum ar părea la prima vedere. Stăm aşa până se duce ploaia, se duc norii şi pân' se mai zvântă peretele apoi revenim la diedrul din care plecasem. De data aceasta se duce Mihai şi pune o manşă pe care se dă, mai apoi, şi Dana după care revenim lângă grotă. Rămânem doar noi trei, adică eu, Dana şi Mihai, toţi ceilalţi plecând spre hotel. Ne băgăm pe un traseu drăguţel pe care tocmai se dăduseră Silvia şi Cătălin apoi strângem tot şi plecăm şi noi spre hotel. Ca de fiecare dată facem o vizită de final de zi la Pizza Tempo la o vorbă, un airan şi de-ale gurii apoi ne retragem la hotel unde punem punct zilei cu-n pahar de vin adus de Cătălin.

Eu şi chelia mea sclipicioasă

un masaj la domnu' !?

două Dane ...montane... nu portuare

hai domnu' Baza.. încă puţin şi-ţi iese de-un pod

asta o fi "olandezu' zburător" ?

şi-un pic de mov

Cătălin Pobega

Luni ne trezim relativ devreme să ne strângem bagajele. Eu, Esin, Mihai şi Dana plecăm spre o cafenea din oraşul vechi restul grupului luând direcţia falezei. Stăm la cafea o bună bucată de vreme astfel că ajungem la faleză pe la ora douăsprezece şi ceva. Toată lumea căţăra de zor.

Urcăm pentru început un traseu recomandat de Silvia, ceva cu "trandafir". Nu stiu de ce că n-am văzut trandafiri în el şi nici nu m-a aşteptat nimeni cu trandafiri în regrupare. Traseul urcă vreo opt metri până pe o platformă unde se află o regruparea poi pe o fisurică absolut verticală. In partea de sus sunt două variante. Una o ia spre dreapta într-un mic traverseu la echilibru, alta spre stânga spre o mică fisurică. Aleg ultima variantă unde mă cam screm puţin să depăşesc o porţiune ce-mi pune mici probleme. Partea ciudată e că atât pe varianta din dreapta cât şi pe cea din stânga pare că topul este într-o singură ancoră prevăzută cu o verigă rapidă. Foarte ciudat pentru traseele de aici care, în general, sunt bine asigurate. Pun topul în acea ancoră lăsând mai jos o buclă de siguranţă. Aveam să aflu mai târziu de la Baza că regruparea se afla la câţiva metri mai sus. Urmează Dana apoi Mihai după care dăm jos manşa şi ne mutăm la fisura cea mare. Numai că aceasta e ocupată de Silvia şi Cătă aşa că noi de băgăm pe o linie din dreapta, o fisură ce începe pe un diedru si care are prima ancora la mama dracu. Plec cu ceva emoţii, dar se pare că nu e chiar atât de dificil pe cât pare la prima vedere. Deşi există o regrupare intermediară prefer să duc lungimea până sus, regrupând sub platou. Mihai vine secund şi se duce apoi direct pe platou de unde ne retragem pe poteca.
Revenim la bază, Mihai plecând acum pe acelaşi traseu, de data aceasta cap de coardă, urmat ca secund de Dana. Intre timp se eliberează fisura mult dorită aşa că o atac, mai ales că ultima dată când am făcut-o mi-a ieşit la rotpunkt. Nu ştiu cum, poate de la oboseală, dar acum n-am reuşit s-o mai dau direct fiind nevoit să mă odihnesc pe parcurs.
Urmează Mihai. Urcă ce urcă şi, imediat după cele două ancore ce marchează prima lungime şi unde se află şi primul pas mai dificil, când să ajungă la spitul de deasupra, îi fuge piciorul pe-o priză şi numai ce-l aud scoţând un ţipăt. Am blocat imediat, dar căzătura a fost destul de lungă căci, văzându-l aproape de ancoră şi ştiind-ul şi-n pas i-am lăsat coardă să nu-l tragă şi să poată asigura repede. Partea proastă e că sub el se afla un prag de care a apucat să se lovească puţin. După şocul de moment îmi face semn că e ok şi pleacă iar.
Termină cu bine traseul şi, după ce se dă şi Dana, ne ducem spre diedrul pe care ne prinsese ploaia sâmbătă nu înainte de a ne lua la revedere de la Cătă şi Silvia căci ei hotărâseră să pună punct zilei de cocoţ.

Incerc un traseu din stânga diedrului. Drăguţ şi uşurel. Cobor, trag coarda apoi se duce Mihai. Urmează Dana după care se bagă pe el şi Baza cu Daniela care se dăduseră până atunci pe diedru.
Cât timp se dau ei pe acesta mai repetăm şi noi diedrul respectiv după care, lăsându-se întunericul, strângem tot echipamentul.
Când toate erau strânse şi ne pregăteam să plecăm ia-o pe Esin de unde nu-i. Făcuse o plimbare până pe platou, iar la întoarcere ratase poteca spre faleză şi-o luase frumos spre Samovodene. După ceva ţipete şi frontale puse ca reper o recuperăm pe don'şoara şi plecăm spre o ultimă cină unde altundeva decât la Pizza Tempo. Comandăm un airan, două airane... şapte airane, de se cruceşte don'şoara şi mâncare cât pentru o zi în care n-am gustat nimic. Ne-ntindem la vorbe şi râdem de ne prăpădim ba de una ba de alta după care, pe la unsprezece şi jumătate plecăm spre Bucureşti. Şoseaua liberă cum n-am mai văzut-o până acum drept pentru care ne permitem o viteză ceva mai mare pe porţiunile mai sigure.

Veliko de la balconul hotelului

Dana pe traseul cu trandafir

Esin ca şopărla.. la soare

Cătălin. In fundal Esin, Silvia şi Baza

Cu ouă şi pască, dar, mai ales, cu cocoţ, mult cocoţ, s-au dus şi sărbătorile pascale, dar nu nimiiiiic. Ce avem noi în calendar peste două săptămâni???!!! 1Maaaaaai. Suntem cu ochii pe Meteoblue.com

PS.
Fotografiile pe care nu apare numele meu sunt făcute de Dana, Cătălin sau Mihai. Mi-a fost lene să mai scriu direct pe poză.