Incepem sezonul la Veliko Tarnovo (16-18martie)

S-a făcut frumos prin alte ţări aşa că suntem prezenţi la primul cocoţ la stâncă pe anul 2012. La Veliko. Plecăm după cum ne e obiceiul, vineri, în jurul orei optsprezece. Coadă mare, nebunie... şosele arhipline, draci, claxoane.. telefoane care zbârnâie prin buzunare, evident, cand manevrele pentru evitat idioţii de pe şosele sunt dintre cele mai artistice.

Ieşim cu greu din Bucureşti pe drumul Giurgiului întrebându-ne unul pe celălalt dacă ne-am luat buletinele. Nu de alta, dar avem deja experienţa unei întoarceri din apropiere de Giurgiu pentru a recupera un buletin uitat pe-acasă. Trecem graniţa, înjurăm din nou politicienii români pentru starea podului ce leagă Giurgiu de Ruse şi pentru care plătim 6E, îi felicităm pe cei bulgari pentru că partea lor de pod arată foarte bine şi e şi mai ieftină, doar 2E, luăm bulgarovigneta care, spre surprinderea noastră, e mai ieftină ca data trecută (10 leva acum faţă de vreo 20 atunci) şi ne continuăm liniştiţi drumul spre Veliko. Liniştiţi e un mod de-a spune căci la un momentdat împărţim şoseaua cu un tirist turc care se distra de minune speriindu-i pe cei de pe contrasens. Iniţial am crezut că omul vrea să depăşească şi că a făcut din greşeală o manevră mai periculoasă, dar nu, el pândea autoturismele de pe celălalt sens şi le ieşea în faţă pentu ca imediat să revină brusc pe sensul lui. Ne-am dat seama de asta când manevra s-a repetat de câteva ori numai când veneau vehicule din sens opus. Si nu, nu avea cum să nu le vadă căci era noapte şi farurile se vedeau de la zeci sau sute de metri. Am păstrat distanţa pentru orice eventualitate şi l-am depăşit într-o porţiune cu două benzi fugind de el mai rău ca de dracu.

Ajungem la Veliko noaptea şi ne cazăm la pensiunea Stambolovo. Camerele rezervate din vreme sunt fain amenajate, iar priveliştea e minunată. Baie în cameră, aer condiţionat, pat dublu, şifonier, televizor. Toate astea la aproximativ 7,6E de persoană.

vedere din balcon

Dimineaţă, nu înainte de a bea o cafea la o terasă din apropiere, plecăm spre zona de cocoţ de la Mânăstirea Zveta Troiţa. Parcarea super plină. Plină de maşini cu număr de România.

Ne ducem glonţ spre un traseu pe care l-am încercat anul trecut şi pe care nu am reuşit să-l fac la vremea respectivă. Acum îmi iese lejer, fără nici un fel de emoţie. Pun o manşă pentru toată lumea. Eu ,Mihai şi Adi plecăm spre alte trasee. Cam toate sunt ocupate. Toate cele de nivelul nostru. Găsim o fisurică pe care îmi încerc norocul. După trei cuie renunţ. E prea tare pentru posibilităţile mele. Tragem coarda şi plecăm spre un alt traseu de câteva lungimi unde vrem să experimentăm urcatul la semicorzi. Mihai se duce cap urmat de mine apoi de Adi. Prima regrupare e atârnată în ham, moment prielnic să reutilizez vechiul meu scaun, producţie proprie. Se dovedeşte a fi genial pentru regrupări de-astea spânzurate, incomode. Stau extrem de comod în el în timp ce-l filez pe Mihai spre a doua regrupare ce se află într-o mică grotă. De aici mai avem o lungime până pe platoul dealului Trapezitsa. Facem poze, filmuleţe apoi coborâm pe potecă. Merg ca pe ace căci deşteptul de mine lăsase jos încălţările, iar mersul în espadrile e de-a dreptul tortură. Fetele sunt plictisite după ce făcuseră maşa respectivă în fel şi chip. Ne pregătim să dezechipăm traseul schimbând câteva vorbe şi glume cu Cătălin Muntenu pe care am plăcerea să-l reîntâlnesc tocmai aici, la Veliko.

Plecăm spre oraş, mai precis spre restaurantul Tempo unde, după o zi de nemâncat, ne îndestulăm cu de toate. Aici, la fel ca şi la stâncă, plin de români.

Cafeluţa de dimineaţă

regruparea atarnată

se poate vedea scaunelul (cel cu chinga rosie)...foarte comod

retragerea

Duminică ne luăm bagajele şi pornim spre perete. Pun pentru Angi, Dana şi Adi o altă manşă în imediata apropiere a traseului lung din ziua precedentă. Eu şi Mihai vom repeta acelaşi traseu de trei lungimi pentru că ieri, fiind doi secunzi, nu ne-am prea dat seama cum e cu filatul la doua corzi. Plec eu cap direct până în a doua regrupare. Urcatul la două corzi oferă mai multe avantaje. Pe primul loc e siguranţa. Şansa să se taie/rupă ambele corzi în acelaşi timp e minimă. Rapelurile sunt duble ca lungime, iar la un traseu sinuos, asigurând corzile alternativ, reduci din frecare. Sunt şi ceva dezavantaje cum ar fi greutatea trasă de cap, două corziu fiind mai grele decât una chiar dacă sunt mai subţiri. Ar mai fi şi faptul că se manevrează mai greu în regrupări unde e bine să le separi pentru a evita o încurcare a lor la următoarea plecare. Cu timpul cred că ne vom obişnui şi cu mersul la două semicorzi. După ce vine şi Mihai facem un rapel luuung şi frumos. Frumos la început pentru că aproape de pământ constat că ambele corzi nimeriseră prin copaci, una dintre acestea reuşind chiar să facă un fel de laţ după o creangă. Şi uite cum stăteam eu atârnat în prusik tragănd de sfori, scuturându-le înjurând şi bălăcărind. După multe manevre şi răsuciri de coardă am reuşit să le descâlcesc.

montarea manşei pe un diedru în cea de-a doua zi

Rapelul lung şi coarda încurcată

coarda încurcată în copac

munca de descâlcire a corzilor

...în continuare muncă...

rapel cu final fericit

După ce ne dăm jos scoatem şi manşa pusă fetelor şi ne băgăm pe o fisurică tare. Reuşesc cu ceva efort să urc vreo patru spituri mai sus decât am reuşit în anul precedent, dar de acolo pauză. O faţă spălată unde nu-i chip să recunosc vreo priză mă face să renunţ. Încearcă toată lumea, fiecare ajungând mai jos sau mai sus, după posibilităţi. Plecăm spre capătul din stânga al falezei spre o fisură din două lungimi. Abordăm doar prima lungime pentru ca toată lumea să apuce să se dea pe manşa respectivă.

fisurica cu pricina

distracţie la capătul din stânga al falezei

La lăsarea inserării strângem tot echipamentul şi-o luăm spre maşină. Ca de fiecare datâ rămăsesem ultimii prin zonă. O luăm spre Bucureşti nu înainte de a mai face o vizită la Pizza Tempo.