Ne tot manâncă palma de-o cocoţeală. Prin Romania nu-i chip datorită vremii aşa că apelăm tot la vecinii bulgari. Veliko îndeplineşte toate criteriile noastre: trasee multe şi variate, distanţa mică, preţuri mici atât la cazare cât şi la mâncare. Prin urmare iată-ne la drum spre fosta capitală a Bulgariei. Vreo cinci inşi înghesuiţi în maşina Danei. Dana şi Mihai, George zis Borcan, Angi şi povestitoru'.
Rezervăm camere la aceeaşi pensiune, Stambolov pe numele ei, mulţumiţi de serviciile precedente. Toate bune şi frumoase până ne-am cazat. Deşi cerusem camere cu baie proprie am fost repartizaţi într-un fel de apartament cu trei camere cu un grup sanitar comun, grup sanitar format dintr-un wc pe care, daca te asezai, erai obligat să stai drept ca să nu dai cu capul în uşă şi o încăpere cu duş si chiuvetă. Dar ce chiuvetă!!! Mai mare e castronul meu de salată de-acasă. Microchiuvetă. Ne culcăm dezamăgiţi.
A doua zi sosesc cu o altă maşină Teo, Magda, Mircea şi prietena lui căreia nu i-am reţinut numele (am o problemă cu reţinutul numelor). Ei nu ne vor însoţi la cocoţ ci se vor plimba prin împrejurimi.
Aşadar, după un mic dejun şi-o cafea, plecăm spre zona Trapezitsa, cea mai mare şi mai tare dintre zonele de cocoţ de la Veliko. Ne dăm pe unde apucăm, pe ce apucăm şi cum apucăm ca apucaţii. Îl iniţiem pe don' Borcan în tainele înţepenitului prin fisuri, căţărăm ce căţărăm pân' ce se gată ziulica. De încheiere semnăm condica la Pizza Tempo.
|
| don' Borcan atacă stânca |
|
| Bă Mihaie, da' ce peşte mare-ai prins!!! Ia-l încet că se zbate şi rupe firul... |
|
| Angi cu capu-n nori |
Duminică ne trezim cu dor de stâncă. Rămânem cu dorul căci plouă. Vremea e ca de toamnă târzie. Ploaie mocănească. Ce să facem să nu ne întoarcem prea devremea acasă?! Vizităm peştera de la Dryanovo aflată la vreo douăzeci de km sud de Veliko. Plătim intrare pentru circuitul scurt, la liber, cel lung necesitând un grup de minin cincisprezece persoane şi ghid.
Peştera-i amenajată, luminată. Scotocim prin toate cotloanele amenajate, dar şi prin galerii mai puţin umblate holbându-ne la lilieci, muşchi, coloane, concreţiuni diverse. O sală, aşa zisă "de concerte" ne impresionează. Nu. Nu prin acustică ci prin faptul ca-i pavată, tapetată cu monede. Sute, mii de monede de 10 stotinki. Unele dintre acestea sunt lipite pe pereţii sălii la înălţimi considerabile, undeva la cinci şapte metri, în zone unde nu prea ai cum să te urci.
Părăsim peştera şi ne continuăm plimbarea pe o cărare ce urcă deasupra acesteia spre un punct de belvedere. Muraţi bine de ploaia mocănească ce nu încetează ne plimbăm prin pădurea de deasupra peşterii până la ruinele unei fortificaţii apoi ne întoarcem şi dăm o tură pe la mînăstire.
După o scurtă plimbare prin curtea acesteia şi-o cafea caldă la un restaurant din incinta ei plecăm spre Bucureşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu