Macin. Escaladă sub asediul ţînţarilor şi leneveală la Vadu. (30iunie-1iulie 2012)

Măcin. Un munte care mi-a lăsat o impresie plăcută la ultima întîlnire. Pentru că vremea părea a fi urîtă în mai toate zonele ţării, iar Macinul părea a fi singura zonă ceva mai ferită de ploi am hotărît să revenim în acest munte pentru un sfîrşit de săptămînă dedicat escaladei.

Plecăm dis de dimineaţă spre Greci, micuţa localitate de la poalele Măcinului. Din centrul ei cotim dreapta pe un drum care ne conduce spre zona în care voiam să căţărăm şi să campăm. Zona Racova.

Ştiind-o de anul trecut acum mergem la punct fix, fără a mai pierde vremea cu orientarea.

Ajungem pe brîul de pe care, în urmă cu un an, am făcut vreo trei trasee. Mă aşteptam să mai găsim doritori de escaladă, dar e pustiu. Stînca e acoperita cu licheni şi mîzgă de parcă nu s-a mai dat nimeni în ultima perioadă. Pentru că e prea cald, iar brîul e în soare, alegem să nu rămînem aici ci să coborîm puţin spre zona împădurită. Tot pustiu. Ba nu. Nu-i. Sunt cu zecile. Cu sutele. Cu miile. Ne dau roată, ne bîzîie şi se ospătează din sîngele nostru. E plin de ţînţari hămesiţi. Lihniţi de foame şi pentru că, probabil, suntem printre puţinele mamifere pe care le-au întîlnit în ultima perioadă dau atacul.
Sub asediul lor încercăm să căţărăm un traseu pe care-l făcusem şi anul trecut sperînd ca acum să iasă cap. Nu. Mîna îmi alunecă pe prizele murdare, soioase. Mă dau jos şi împreună cu Mihai urcăm pe sus şi punem o manşă.
Urc şi mă pleznesc peste mîini, picioare, faţă.... Şi eu şi ceilalţi.

Angi dupa atacul tantarilor

Atacat de tantari....

Urmau să vină Dana şi Baza aşa că le-am spus de roiurile de ţînţari şi că noi nu vom rămîne aici. Ei se hotărăsc să caţere ceva la cariera de la Greci.
Firicelul de apă ce curgea anul trecut e secat, ţînţarii ne-au făcut donatori de sînge fără voia noastră, iar stînca e acoperită de praf alunecos aşa că nu vedem nicio motivaţie pentru a mai rămîne aici.

Dana şi Mihai o iau pe drumul pe care am urcat, iar eu si Angi alegem, la insistenţele mele, o potecă ce coboară prin pădure şi care, după calculele mele, avea să se intersecteze cu drumul pe care urcasem.
Coborînd prin pădure mai iau din cînd în cînd legătura cu Mihai prin staţiile PMR ca să îi zic cum e drumul pe care l-am ales. La un moment dat acesta îmi spune că tocmai era să dea cu capul într-un şarpe ce se plimba şi el, ca şarpele, prin copaci. Acum nu trebuia să fiu atent numai pe unde calc ci şi la ce se află în boscheţii prin care treceam nu care cumva să mă pricopsesc cu bartai colierul în jurul gîtului.

Ieşim cu bine din pădure şi plecăm spre Greci unde ne întîlnim cu Dana şi Baza care tocmai ajunseseră.
Ne luăm echipamentul şi urcăm spre carieră. De data aceasta nu mai mergem la cariera 3M unde căţărasem anul trecut ci la cariera din partea stîngă cum urci.

Angi

Baza si Dana

Satul Greci

Urmăm drumul pînă la izvor de unde cotim stînga prin pădure. Mare greşeală. La adăpostul copacilor se ascundeau hoardele însetate de sînge. Cu o singură lovitură de palmă ucideam cîte patru, cinci indivizi dar degeaba, alţii le luau locul. Nu ţin minte să fi alergat vreodată să ies cît mai repede din pădure însă acum am făcut-o.

Ajungem la carieră unde, deocamdată, e bine.
Încercăm să căţărăm ceva dar nu prea suntem în formă, iar traseele sunt cam tari pentru nivelul nostru. Am găsit mai spre dreapta carierei vreo trei trasee lejere pe care ne-am distrat. Banana, Tropicana şi încă unul pe care nu mi-l mai amintesc. Dana şi Baza s-au tot dat pe Spălat, Balcoane şi Memorial Nică Anghel, iar după ce au pus ei o manşă ne-am dat şi noi pe-acolo.

Se lasă seara şi apar dracii, hoardele de vampiri, sugătorii de sînge şi creatorii de băşici.

Plecăm în mare grabă spre locul unde lăsasem maşinile şi-o tăiem spre Vadu. Din păcate oboseala se cam adunase aşa că, atunci când simt că ochii vor să se închidă cu toată insistenţa mea de-ai ţine deschişi, ieşim din drum pe primul cîmp propice campării, punem corturile şi somn de voie.

Dimineaţă ne trezim sub un cer mohorît. Prin depărtări se vedeam ploi serioase. Ucidem un pepene aşa... cîmpeneşte, apoi plecăm spre Vadu.

Aici lume bună, restaurant în toată regula nu cherhanaua simplă pe care o ştiam eu de-acum vreo cinci ani. Ne-aşezăm şi noi la masă şi după ce ne ospătăm cu specialităţi piscicole, din care recomand icrele de crap, ne tolănim pe nisip lenevind cît e ziulica de lungă.

A fost un sfîrşit de săptămînă nici prea prea nici foarte foarte. Acum am înţeles de ce era aşa pustiu în Măcin...