Dolomiti. Cortina d'Ampezzo. Mai greu, mai spectaculos.

În urmă cu un an ne-am promis că vom reveni în Dolomiţi pentru a termina via ferrata Giuseppe Olivieri (Punta Ana), făcută atunci doar pe jumătate şi pentru a parcurge şi alte rute mai dificile şi mai spectaculoase.

Plecăm din ţară sîmbătă nopatea, de data aceasta doar patru persoane, lăfăindu-ne în maşina Danei după coşmarul de anul trecut cînd am călătorit cinci inşi plus izoprene şi alte minuni, ce-şi găseau cu greu locul, ocupînd şi cel mai mic spatiu liber din habitaclu. Anul acesta am fost mai experimentaţi aşa că, pe lîngă faptul că am fost doar patru, am dispus şi de un portbagaj suplimentar aşa că drumul a fost mult mai confortabil pentru ocupanţii banchetei din spate.

Despre drumul pînă la destinaţie spun doar că de data aceasta am mers mai mult pe autostrazi evitînd drumurile mici, cu restricţii de viteză.

Ajungem în Cortina în jurul orei 23.15 la un alt camping decît anul trecut. La recepţie beznă. Nici ţipenie de om. Prin camping linişte şi pace, adică nimeni treaz. Ce facem?! Păi ce să facem? Mergem la cel de anul trecut că ăla parcă se închidea la şi jumătate. Fuga fuga fuguţa... am ajuns. INCHIS. Măi să fie... Hai să campăm, zic, cu tupeu şi venim dimineaţă să ne anunţăm prezenţa. Zis şi făcut. Spre bucuria noastră locurie pe care campasem anul trecut erau libere aşa că ne-am instalat imediat.

Ziua 1

Dimineaţă dăm fuga la recepţie să ne anunţăm prezenţa. Vorbim cu tipul de-acolo, îi spunem că am sosit noaptea trecută la care el completează nişte fişe apoi arată spre maşina roşie trecînd numărul de înmatriculare pe respectivele acte. Deci totul era monitorizat. Ştiau la ce oră am venit şi cu ce maşină.

Prima zi e de acomodare. Plimbare prin Cortina în căutare de plăcuţe de via ferrata. Nu găsim, căci spiritul jidănesc de comerciant spune că de ce să vinzi plăcuţe cu 10E cînd ai putea foarte simplu să vinzi kit via ferrata la 60-100E? Ei bine, români inventivi cum suntem, am cumpărat nişte sisteme de filat ce aduc cu plăcutele mult rîvnite şi ne-am încropit un sistem absorbant de şocuri.

După toate acestea dăm o tură la Cinque Torri să cocoţăm ceva.
Pentru a ajunge la aceste turnuri se urmează drumul spre Passo Falzarego, iar puţin înainte de a ajunge la acesta, într-o curbă strînsă la dreapta, se face spre stînga un drum ce duce într-o mare parcare cu o staţie de telescaun. Noi fentăm telescaunul care te urcă sus pentru suma de aproximativ 12E de căciulă şi pornim la pas pe sub firele lui ajungînd la poalele formatiunilor stancoase, numite "Cinque Torri", după vreo jumătate de oră.

Inspectăm cîteva tranşee din primul război mondial apoi inspectăm pereţii pe care puteam observa cîteva echipe. Neavînd nici un fel de descrieri sau hărţi aruncăm şi noi un ochi pe ici pe colo. Ne oprim la un ţanc cu tresee de artificial. Nu că am avea la noi mai mult de 3 frenduri si 4 nuci, dar să vedem şi noi cum e. Ochim o linie relativ scurtă şi uşurică pe care mă duc repede montînd un frend şi două anouri. Mare inginerie. Cat se mai dau şi Mihai şi fetele numai ce-ncepe a ploua aşa că suntem nevoiti să strîngem repede şi să ne adăpostim sub un bolovan. Din fericire sunt doar cîteva picături, iar stînca fierbinte se usucă repede aşa că mai avem timp de o joacă la nişte trasee de escaladă. Ochesc un traseu cu o surplombă frumuşică pe care o fac repede în timp ce Angi se bagă alături pe un alt traseu. Abia apucă Mihai să se dea pe traseul meu şi Dana pe cel făcut de Angi că începe din nou să plouă. De data asta mult mai tare astfel că mă văd nevoit să urc pompiereşte pentru a recupera asigurările.
Vale, maşină, camping.

Urcare spre Cinque Torri

Un oposum la Cinque Torri

Ziua 2

Dăm atacul via ferratei Giusseppe Olivieri pe care anul trecut, din motive de oboseala şi vreme nefavorabilă, n-am reuşit s-o parcurgem complet.
De data asta se pare că vremea e mai bună. Nu e complet senin, dar merge. Putem vedea şi noi expunerea mare a traseului şi ceva privelişti căci data trecută am mers doar pe ceaţă.

Un cablu, o treaptă, încă un cablu şi hop, uite că am ajuns la bifurcaţie. Cu mult mai repede decît anul trecut. Adică nesperat de repede. Ne intersectăm cu un grup cam haotic compus din vreo zece persoane cu una mai îndrăzneaţă sau inconştientă aş putea spune, care căuta o ieşire din traseu pe brînele înclinate şi pline de grohotiş ce te puteau trimite în orice moment spre lumea celor drepti, aş putea spune, că doar drepţi stau cu toţii în copîrşeu, dar după o cădere de la înălţimile alea cred ca ar fi stat drepti doar daca i-ar fi întins cineva cu mistria.
Le facem semn să ne urmeze puţin mai sus pînă la locul unde se bifurcă varianta ce urcă în creastă de cea care duce la Refugiul Giussani apoi îi lăsăm să-şi urmeze calea noi lund-o pe-a noastră.

Traseul continuă frumos şi la fel de expus pînă pe o potecă mare aflată pe o imensă limbă de grohotiş. De aici avem varianta de a coborî sau a urca în continuare spre vîrf. Norii se cam adunaseră pe cer şi se mai auzeau şi tunete răzleţe iar ce-mi place mie cel mai mult şi mai mult e să merg pe creastă ţopăind printre fulgere. Totuşi şi să ne retragem iar parcă nu ne vine. În cele din urmă cădem de comun acord să urcăm.

După ce ajungem într-o şa şi urcăm un perete vertical dăm de cireaşa de pe colivă, bomboana de pe tort sau invers. Dacă pînă acum ni s-a părut că traseul are expunere mare, să te ţii nene. Un traverseu de vreo 5-7m pe un perete fix vertical cu un hău sub tine de abia te puteai uita în jos. la picioare un mic prag înclinat pe care abia puteai păşi. Dacă pînă acum nu prea am folosit sistemul de asigurare, mergînd mai mult la liber, aici aş fi pus zece carabiniere, nu două.

După ce trecem de zona cu pricina ajungem la o răscruce. E puţin cam tîrziu şi noi tot nu am ajuns pe vîrf plus că norii se adunau vertiginos. Avem variantă de retragere pe o limbă mare de grohotiş până la o linie de teleschi, dar, după lungi schimburi de păreri, decidem să încercăm să ajungem pe vîrf poate poate prindem telecabina la coborîre. Au urmat cîteva pasaje verticale, nişte scări de fier după care cablurile cam lipseau. Adică au lipsit cu desăvîrşire în zone unde aş fi simţit nevoia să mă asigur mai ales că începea să se simtă oboseala. Nu mai zic că nu vreau să mă gîndesc cum ar fi să mergi pe stînca aia, udă fiind.

Ajungem sus destul de repede faţă de cît estimasem, Mihai ducîndu-se înainte să inspecteze terenul.
Cad pe-o băncuţă cu o senzaţie de sfîrşeală. Mihai se întoarce cu vestea:
-Am găsit telecabina.
-Ieeeee!!!.
-Tocmai a plecat ultima.
-Nuuuuu!

La telecabină se afla o incintă, un mic refugiu cu pături unde puteai înnopta în caz de urgenţă majoră. Aş fi dormit acolo numai să nu mă dau la vale pe brînele alea cu piatra udă.
Oricît m-am înfoiat n-am reuşit să par majoritar aşa că s-a decis coborîrea. Exact cînd am terminat brînele neasigurate şi am ajuns la scara de fier a început să plouă. Doamne-ajută. De aici nu mai era mult şi nici foarte greu pînă la bifurcaţia ce ne conducea pe grohotiş la vale.

Ajungem cu bine jos şi pornim pe sub firele de teleschi spre vale. Ceaţa ne învăluie adesea de abia mai vedem pe unde mergem. Mihai dispare din raza vizuală căutînd drumul. Pe mine începe să mă ia durerea de cap şi greaţa. Rahat. Cu un an în urmă am avut aceleaşi simptome fix în prima zi de urcuş la înălţime şi s-a lăsat cu rău mare, dureri groaznice de cap şi vomă. Oare iar să fie aşa?!
Coborîm ca orbeţii pe sub firele de teleschi. Le părăsim la un momentdat căci panta devenea periculos de abruptă în timp ce spre dreapta se remarca o diminuare a acesteia. Ajungem cu bine aproape de staţia de jos a teleschiului. De aici ne orientăm cu harta în mînă şi găsim niste marcaje pe care le urmăm. După o vreme dăm şi de nişte indicatoare ce ne adeveresc faptul că suntem pe drumul corect. În sfîrşit se mai ridică şi ceaţa. Panta pe care am evitat-o mai devreme se arată în toată splendoarea ei. Abruptă ca dracu.

Continuăm să coborîm întîlnind alte cîteva porţiuni de via ferrata lejere. Jos, în vale, un ciopor de capre. Vreo 25. Mergem pe curbă de nivel, pe grohotiş pînă la Refugiul Pomedes. Ceilalţi se pun pe mîncat. Eu abia înghit. Renunţ. Mă doare capul de abia mai stau, iar de mîncat nu poate fi vorba. Coborîm la maşină şi, la fel ca anul trecu, o las pe Dana la volan. La cort cad lat şi dorm adînc. Dimineaţă nu mai am nimic. De data aceasta nu am mai vomat, probabil şi pentru că nu am mîncat. Încă nu am o explicaţie a acestei stări de rău. Anul trecut am pus-o pe seama oboselii după maratonul şofatului 24 de ore, dar anul ăsta suntem în a doua zi, după o noapte în care am dormit tun şi o zi de relaxare. Încep să cred că e de vină altitudinea, doar că, la fel ca şi anul trecut, răul s-a manifestat doar în prima zi. Cu un an în urmă am urcat chiar în ziua ce-a urmat stării de rău pînă la 3342m şi nu am avut absolut nimic. Încă nu am o explicaţie pentru asta.

Tofana di Mezzo

Cinque Torri

Rifugio Pomedes si Cortina d'Ampezzo

Tofene di Roses

Monte Faloria

O traversare expusa

scara pe care vom urca

paravalanse

Val Travenanzes

Tofana di Roses

seara in Dolomiti. Spre Rif. Pomedes

Cortina d'Ampezzo pe-nserat

Rifugio Pomedes

Ziua 3

Relaxare la Cique Torri. Iar.
Am pus ochii pe niste trasee mai interesante ce duceu spre vîrful celui mai înalt turn. Ne-am luat şi două frenduri noi, Black Diamond nene, aşa că "suntem echipaţi". Numai că traseele pe care le ochisem sunt numai la artificial. Naşpa, nasol, nasoleanu. Dar nu-i totul pierdut. Cîteva linii de escaladă ne redau zîmbetul si ne ocupă tot restul zilei. Ne întoarcem în camping sub un răsărit de lună plină absolut superb.

creasta pe care se desfasoara via ferrata Giusseppe Olivieri (Punta Ana). Prin strunga in V am trecut in ziua precedenta

Pregatiri de escalada

Care mai doreste, care mai pofreste, carabe colorate aveeeeem!

fileaza baaaa....!!!

Ziua 4

Cesco Tomaselli, o altă via ferrata cu grad maxim de dificultate ne-a facut cu ochiul... sau cu cablul.

Din Passo Falzarego luăm telecabina pînă la Refugio Lagazuoi pentru a scuti un urcuş lung şi obositor, mai ales că via ferrata se anunţa a fi una dintre cele mai expuse şi dificile.

Zona Falzarego-Lagauzoi este un adevărat muzeu în aer liber. Tuneluri, galerii, tranşee, cazemate toate din prima conflagraţie mondială. Luptele aprige ce s-au dat aici între austrieci şi italieni au lăsat urme mai peste tot. Un ochi ager mai poate găsi şi astăzi, după aproape o sută de ani de la conflict şi sute de mii de turişti ce-au trecut prin zonă, tuburi de cartuşe, cartuşe netrase sau gloanţe şi încărcătoare ruginite. Şi noi avem ochi ageri...

De la staţia de telecabină coborîm spre o şa largă urmînd poteca 401 spre Punta Fanes Sud. După o perioadă urcăm spre dreapta pe o potecă ce străbate, pe curbă de nivel, o pantă de grohotiş, urmînd-o pe aceasta pînă ce ajungem la o mică construcţie din metal căptuşită pe interior cu lemn. Este Bivacco della Chiesa, un refugiu unde te poţi adăposti pe timp de vreme rea. În fapt, o simpla încăpere din lemn căptuşită la exterior cu tablă şi unde se poate dormi pe podeaua de lemn.

De aici începe şi via ferrata Cesco Tomaselli.
Undeva, sus, pe verticalele pereţilor, se pot observa scări strălucitoare ce lucesc în soare ademenindu-te. Odată ce ajungi aproape de ele realizezi că-s doar ruinele unor scari de lemn, albite de vreme şi constati că traseul le ocoleşte.

Această via ferrata este una dintre cele mai spectaculoase pe care am făcut-o pînă acum, cu o expunere foarte mare pe aproapte întreaga ei desfăşurare ce măsoară 300m diferenţă de nivel, cu urcuşuri verticale unde, uneori, eşti obligat să tragi cu toată putere de cabluri pentru a te sălta, prizele de picior fiind aproape inexisistente. O adevărată plăcere.

Odată ajunşi în vîrf avem parte de o privelişte deosebită. Pereţii verticali ai Puntei Fanes Sud formează o adevărată fortăreaţă.

Via ferrata coboară abrupt spre o şa largă unde poposim cîteva minute pentru masă apoi prindem poateca marcată ce ne duce pe un vîlcel cu grohotiş. Urmăm poteca pe la baza pereţilor Puntei Fanes Sud pînă la Passo Falzarego. Pe drum suntem gata gata să călcăm pe un şarpe ce traversa poteca.

Rif. Lagazuoi

enti in Passo Falzarego

alti Enti si .. Sauron, parca

de epoca

Punta Fanes Sud

cuib de mitraliera din primul razboi mondial

Bivacco Chiesa

via ferrata Cesco Tomaselli

scari vechi, din lemn, de pe vremea razboiului

fortareata cu tunel pe mijloc

usa tunelului

Ziua 5

Una caldă, una rece sau, adaptat situaţiei de faţă, una grea, una lejeră. Ne pregătim pentru o via ferrata uşoară, dar aflată în apropierea unor pereţi unde s-a scris o parte din istoria alpinismului şi anume Tre Cime di Lavaerdo.

Din Cortina urmăm drumul ce duce spre Misurina, mică localitate aflată pe marginea unui lac la poalele masivului Cristallo. Din Misurina facem dreapta pe un drum cu taxa (22E/auto) pe care mergem pînă la Rifugio Auronzo aflat la 2320m. Curbe strînse, abrupte. Maşina trage foarte greu. Abia ne tîrîm.

La Auronzo lăsăm maşina într-o parcare mare şi continuăm pe o potecă largă ce trece pe la S-SE de Tre Cime. Putem admira pereţii în toată splendoarea lor. Ajungem la Rifugio Lavaredo (2344m) de unde continuam pe curbă de nivel pe la baza vestica a Monte Paterno. Pe la jumătatea drumului, ce duce spre Rifugio Locatelli, putem admira şi partea nordică a Tre Cime. Pereţi absolut verticali de sute de metri înălţime.

Via ferrata De Luca porneşte puţin înainte de a ajunge la Rifugio Locatelli urcînd pe Monte Paterno dinspre NV. Iniţial pe o mică porţiune de creastă apoi printr-un tunel foarte lung şi rece prevăzut din cînd în cînd cu mici ieşieri, ferestre sparte în pereţii verticali.
Tunelul se termină pe la jumătatea peretelui apoi via ferrata continuă. Suntem nevoiţi să luăm o pauză căci afară începuse să plouă profitînd astfel pentru a da atacul la conservele cu mancare. Mie nu-mi făcea nici un fel de plăcere să urc pe ploaie aşa că am tras cît am putut de timp înainte de a ne urni din loc.
Traseul nu e dificil, dar pe stîncă udă poate crea neplăceri.
Ajungem într-o strungă unde drumurile se împart. Unul duce pe vîrf, altul coboară pe un vîlcel abrupt spre Rif. Lavaredo, iar un al treilea continuă pe curbă de nivel urmînd ramura estică a Monte Paterno spre Rifugio Pian di Cengia, dar fără a ajunge la acesta.

Mihai şi Dana vor pe vîrf aşa că ei se duc, iar eu şi Angi urmăm curba de nivel. Via ferrata continuă lejer trecînd cînd şi cînd peste podeţe amenajate deasupra unor vîlcele abrupte apoi coboară în serpentine uşoare spre o culme domoală brăzdată de vechi tranşee.

Se lasă ceaţa. Urmăm poteca, conturată de-o parte şi de alta cu borduri din pietre, în lungul coamei, apoi aceasta continuă pe partea dreaptă a unui perete, pe curbă de nivel. Trecem pe lîngă ruinele unei construcţii după care, la cateva zeci de metri, începem să urcăm în serpentine mici pînă ajungem în dreptul altor ruine. De aici pe curbă de nivel pînă într-o şa largă cu multe indicatoare. Noi urmăm poteca 104 spre Lavaredo.
După ce trecem de marcaj poteca coboară lin ocolind o căldare cu multă iarbă şi unde avem ocazia să vedem îndeaproape si primele marmote. Adică nu-s primele că mai văzusem la Dibona, cînd am urcat Punta Ana, dar atunci erau la distanţă şi abia putam distinge nişte puncte mişcătoare. Acum am reuşit să mă apropii la vreo doi metri de ele.
Întîlnirea cu marmotele consider că a fost premiul turei de azi.

După ce pierdem cam 20 minute prin preajma marmotelor şi după ce acestea se retrag în adăposturile lor, continuăm să coborîm spre o căldare cu un lac apoi mai departe pe curbă de nivel pentru ca, spre final, să urcăm susţinut o pantă de vreo cîteva sute de metri.

Ajungem la Rif Lavaredo spre înserat, iar de aici şi pînă la Auronzo nu mai facem mult. Obosiţi, ne ghemuim lîngă maşină aşteptîndu-i pe Dana şi Mihai. Ploaia tocmai începuse aşa că îi tot întrebăm prin staţie cît mai au şi pe unde sunt.
Ajung şi ei la vreo jumătate de oră după noi şi plecăm spre Cortina. Suntem ultima maşină din parcare. Tipic nouă.
Deşi via ferrata a fost mai mult decît uşoară am mers mult şi oboseala s-a adunat.

Tre Cime di Lavaredo (peretii sudici)

Rifugio Locatelli

Tre Cime di Lavaredo (peretii nordici)

Rif. Locatelli

Monte Paterno

Rifugio Locatelli

Tre Cime di Lavaredo

marmotele

marmota

Ziua 6

Sîmbătă. Ultima zi de urcat ceva la Cortina. Duminică urma să plecăm spre Arco pentru o săptămînă de cocoţ aşa că trebuia să alegem o via ferrata frumoasă şi grea care să fie cireaşa de pe tort. Aveam două optiuni. Cesare Piazzetta, aflată undeva în apropiere de Marmolada şi cea mai nouă via ferrata din Cortina, Sci Club 18. Ţinînd cont că data trecută am făcut mult pînă la Marmolada şi că trebuia să plecăm cu noaptea în cap am ales Sci Club 18.

Situată pe Monte Faloria, Sci 18 este cea mai nouă via ferrata din zonă. Cotarea ei este încă deschisă şi oricine o poate nota atît ca frumuseţe cît şi ca dificultate. Plecăm din Cortina pe drumul spre Misurina şi, înainte de a ieşi din localitate, facem dreapta pe un drum ce trebuia să ne ducă spre telecabina ce urcă pe Monte Faloria.

Evident că ne rătăcim pe străduţele înguste. Mergem la nimereală pe un drum şi oprim lîngă un fel de hotel sau, după cum a observat Mihai, un fel de azil pentru bătrîni.
Noroc chior. Chiar de aici pornea poteca pe care trebuia s-o urmăm spre Mandres, urcînd printr-o pădure plină de iarbă de un verde ca-n poveşti. Apoi, la ieşirea din pădurea poteca continuă printre jnepeni pînă la baza peretelui de unde începe via ferrata.

Sci 18 ne întîmpină cu un urcuş fix vertical apoi un traverseu expus după care o faţă verticală uşor înclinată şi foarte frumoasă. Urmează o altă faţă ceva mai aplecată şi mai uşoară apoi o scară de metal ne saltă peste o porţiune surplombată. Traseul continuă cam în acelaşi ton. Vertical.

Ajungem într-o mică şa cu o brîniţă şi, după ce depăşim o muchie observăm continuarea traseului. Fix în sus pe un perete vertical. Este porţiunea cea mai frumoasă a traseului. Aceasta ne scoate într-o mică strungă, iar de aici mai urcăm un mic ţanc şi apoi, după încă vreo cîteva zeci de metri, suntem sus. O placă inscripţionată ne anunţă sfîrşitul via ferratei Sci Club 18.

La dificultate poate i-aş da 5 (nota maximă) deşi nu mi s-a părut foarte dificilă însă la frumuseţe aş nota-o cu 20 dacă s-ar putea.

De sus coborîm urmînd o potecă ce ne duce, în mici serpentine ,spre pădurea de poveste prin care trecusem la urcare apoi, după ce nu intersectăm cu poteca pe care urcasem continuăm să coborîm spre maşină pierzînd vremea culegînd fragi. Coborîm în Cortina trecînd pe lîngă o căsuţă de basm pe care o şi fotografiem.

prin padurea de basm

Mandres

la baza traseului

via ferrata Sci club 18 incepe in forta

urcare verticala pe peretele din fata

Dana si Mihai jos, aproape de intrarea pe peretele vertical

la iesirea din traseu

Cinque Torri de pe Monte Faloria

piuneze

casuta din poveste

Ziua 7

Strîngem bagajele, colindăm Cortina în căutare de suveniruri şi plecăm apoi spre Arco, un fel de Mecca a alpiniştilor, dar detalii despre ce-am făcut acolo în următoarea poveste.