I travel for travel's sake: Creasta Costila-Galbinele cu fetele

Pentru o tură de o zi nu aveam chef nici de căţărare şi nici de treking. Aveam chef de ceva ce să combine ambele stiluri. Adică o creastă alpină. Şi trebuia să fie una cunoscută ca să nu pierdem vremea cu orientarea. Creasta Picăturii sau Coştila-Gălbinele.

Plecăm de sîmbătă noaptea pentru a campa undeva spre Gura Diham cu intenţia de a parcurge a doua zi Creasta Picăturii, dar cum oboseala acumulată e mai tare ca voinţa noastră de a ne trezi pe la orele 6, telefonul sună degeaba căci îl reducem repede la tăcere continuînd somnul odihnitor în aerul curat al Bucegilor.

Ca variantă de rezervă Creasta Coştila-Gălbinele e tocmai bună aşa că mîncăm ceva şi-o luăm din loc spre refugiul Coştila unde ajungem destul de devreme în comparaţie cu anul precedent. Aici dăm peste un grup care tocmai pleca spre Valea Gălbinele cît şi peste Mihaela Puiu şi Cosmin care intenţionau să urce Valea Coştilei(au şi reuşit).
La refugiu, în schimb, nimeni. Doar sacul cuiva si ceva haine trădau prezenţa vreunei echipe de căţărători ce plecase deja spre pereţi.

Dimineata

peretele Vulturilor

Valea Costilei, putin sin Creasta Costila-Galbinele si Tancul Ascutit

Spituri noi....

Odihna la refugiul Costila

După un mic popas o luăm şi noi la pas spre creastă. De data aceasta încercăm să descoperim intrarea prin jnepeni, cum s-ar zice, evitînd varianta de anul trecut cu urcare din Valea Gălbinele prin vîlcelul cel foarte friabil.

Aşadar, ajunşi pe muchia ce separă Valea Coştilei de Valea Gălbinelelor, cu vreo 20m înainte de a începe coborîrea spre cea din urmă, prindem o potecuţă ce urcă pieptiş trecînd peste nişte praguri de piatră şi iarbă apoi, puţin înainte de un mic scoc ce urcă din dreapta, cotim stînga pe o mică curbă de nivel pînă la nişte jnepeni de unde se mai urcă vertical vreo 5m ajungîndu-se la baza unei feţe înclinate.
Drumul pînă aici e cam ambiguu fiind mai multe potecuţe ce converg spre acelaşi punct.

La baza feţei înclinate se află şi o primă ancoră chimică unde asigurăm. Plec primul pe faţa încilantă, încălţat încă cu bocancii, asigurînd la alte cîteva cuie şi ancore. În partea superioară a feţei se traversează dreapta şi se regrupează.

Pe fata inclinata

Tancul Ascutit si Tancul Mic (ala mare din dreapta)

Regrupare la capatul fetei inclinate

Dana ajungand in regruparea de dupa fata cazuta

Se continuă în sus, printre jnepeni, spre un mic ţanc. Cîţiva metri mai jos de ţanc sunt trei-patru cuie, iar pe stînga un copac uscat. Am urcat iniţial pînă la ultimul cui(cu o mică buclă de cordelină), cel de la baza ţancului, pentru ca apoi să cobor şi să traversez stînga pe lîngă copacul uscat apoi am descăţărat puţin ocolind ţancul prin partea stîngă, iar după vreo 5-7m urcînd din nou spre dreapta pe o placă înclinată ajungînd în spatele ţancului unde se regrupează la un cui cu cordelină. Această porţiune se urcă, preferabil, la espadrile.

Tancul se ocoleste prin stanga

Dana la regruparea de dupa tanc

De aici continuăm pe muchia cu jnepeni şi zade prinzînd o potecuţă ce urcă spre dreapta pînă cînd se iese din zona cu vegetaţie ajungîndu-se la o porţiune devastată de cîderea blocului uriaş din peretele Gălbinelelor. Iată că, deşi speram să scăpăm de zone friabile, am avut iar neplăcerea de a lua contact cu acestea.

Aşadar urcăm pe o porţiune foarte friabilă şi fără copaci sau jnepeni solizi la care am fi putut asigura. De cuie nici nu se pune problema. Am pus-o pe Angi să stea la ultimul pom iar eu am întins coarda cît am putut. Cei 60m nu mi-au fost suficienţi pentru a ajunge la singurul brăduţ solid unde aş fi putu asigura. Dacă nu aş fi făcut prostia să las nucile şi frendurile jos poate că aş fi găsit vreun loc unde să asigur cît de cît, dar aşa, urcînd la liber, am avut un coş întreg de morcovi pe acele sfărîmături care se mişcau sub picioare, iar pe ultimii 10m pînă la jneapănul salvator coşul s-a transformat subit într-un camion întreg. Asta pentru că Angi a trebuit să urce în paralel cu mine pe acel teren friabil, iar prin capul meu se derulau filmuleţe cu doi oameni ce se rostogoleau spre fundul Văii Gălbinelelor, legaţi în coardă. Ar fi fost unul din acele accidente prosteşti.

L-aţi văzut vreodată pe Dumnezeu? L-am văzut eu. Are trunchiul gros de vreo 15-20cm şi cîteva ramuri verzi. În momentul în care am pus un anou în jurul lui am zis că acolo e raiul.

De la "Dumnezeu" lucrurile se mai domolesc, putînd asigura la un alt jneapăn ceva mai sus apoi se ajunge după vreo 8m la pitoanele de la baza traseului Domn' Profesor unde se regrupează.

Angi pe portiunea friabila.

De aici continuăm printr-o traversare spre stînga pe sub o mare surplombă după care prindem o linie de pitoane ce urcă oblic stînga pînă la o ancoră cu clemă. Puţin mai sus de aceasta se mai află o ancoră unde se regrupează. Mînat de elanul muncitoresc şi cu memoria ştearsă am impreşia că următoarea lungime e scurtă şi lejeră aşa că nu regrupez aici. Lejeră este, dar scurtă nu. Trec de nişte jnepeni, apoi o zonă înierbată cu un copac uscat, cîteva trepte de piatră şi iarbă apoi iar jnepeni...Mda, doar că de la copacul uscat nu mai pot merge decît vreo cîţiva metri că se termină coarda. Regrupez la copacul cel uscat, albicios, dar totuşi încă destul de solid şi o aştept pe Angi.

Mihai pe prima lungime

Copacul uscat la care am regrupat

Regruparea la copacul uscat (foto de Mihaela Puiu)

noi intre cele doua palcuri de jnepeni (foto Mihaela Puiu)

Mihai la copac. Eu deja plec in a treia lungime(sau a doua, depinde)

Ajunge şi ea şi, pentru că urma o porţiune lejeră, o las să plece mai departe cap, apoi plec eu cap pe celelalte lungimi.

Continuarea crestei cu o descriere bună a traseului o găsiţi la postarea mea de anul trecut la acest link. Noi am continuat creasta în stilul început, adică sărind regrupări cu speranţa de a lega două lungimi, uneori ieşindu-ne alteori înjurînd ideea datorită frecării corzilor. Totuşi am ieşit cu bine din traseu.

Retragerea am făcut-o pe BMC apoi urcînd Hornul lui Gelepeanu după care pe platou pînă la Cabana Caraiman unde dau iarăşi peste dobitocul de neam prost de cabanierul curului.

În urmă cu mai mulţi ani ne-a dat afară din "cabana lui" pe la orele 1.30 noaptea. Noi, şase oameni frînţi de oboseală după urcarea Secii Caraimanului, a trebuit atunci să ne găsim alt loc de înoptat. Am jurat că nu mai pun piciorul în această cabană şi aşa am făcut acum însă ma pune bunul simţ să salut, să dau seara bună. Şi-un cur dacă-l salutam răspundea. Rahatul întoarce spatele şi intră în cabană fără să scoată un cuvînt.

Îmi amintesc de poveşti vechi cu cabanieri care, văzîndu-ti frontala de departe, îţi ieşeau noaptea în întîmpinare măcar să te întrebe de vorbă, de alţii care ofereau o cană de ceai pentru drumeţi. Poate sunt doar basme. Dar nu, nu sunt, căci îmi amintesc de nea' Petre de la Bîrcaciu. Un adevărat cabanier. Un OM. Din păcate pe cale de dispariţie acest soi. Astăzi aproape toţi sunt afaceriţti şi atît. Coborîm pe Valea Jepilor, vale din ce în ce mai distrusă cu poteci adînc săpate, adevărate tranşee în care, uneori, intrii cu totul.

Ajungem în Buşteni pe la 10.30. Un nene ne duce cu maşina de la telecabină pînă la Căminul Alpin pentru a ne recupera propria maşină. Gata. Le-am dus şi pe fete pe Creasta Coştila-Gălbinele. Mai jos pozele din traseu.