In Iezer, la Cuca.

Iată că mai trec pe răboj o cabană la care nu mai fusesem, deşi e uşor accesibilă şi, aşa, cum aveam să aflu, şi foarte frumoasă. Pregătim o tură în care ma fi vrut să facem mai multe însă condiţiile meteo şi alţi factori ce ţin de organizare nu ne-au permis prea multe din cele visate. Am fi vrut să ajungem pe Păpuşa, dar nu am ajuns, am fi vrut să ajungem şi pe Iezer, dar nici acolo nu am pus piciorul.

Am plecat din Bucureşti destul de tîrziu aşa că am sjuns la cabană cînd timpul rămas nu ne mai permitea mare lucru, dar, ca să nu stăm degeaba, am luat-o uşurel la deal pe Piciorul Gradişteanu spre şaua cu acelaşi nume. Cum am ieşit din pădure şi am trecut de stîna de pe picior, cum a început şi vîntul. Destul de tare şi destul de rece totuşi, contrar prognozelor, era senin. Ceaţa anunţată şi care ne făcuse să renunţăm la planul de a face un traseu mai lung nu se arăta sub nici o formă. Urcuşul pe Piciorul Grădişteanului e destul de anevoios căci zăpada se rupe destul de des sub picioarele noastre, îngreunînd înaintarea.

Pe piciorul Gradisteanu

Ajung în şa şi regret că nu am plecat de la cabană cu doar o jumătate de oră mai devreme, asta pentru că aş fi prins un superb apus de soare aruncînd refelxii roşietice pe creasta Craiului. Poate altădată. Acum, cu toată alergătura mea disperată, nu am reuşind să mai prind decît o mică rază, insuficientă pentru imaginile pe care le aveam in cap. Dar chiar şi aşa, profit de aşa numita "oră albastră" pentru a capta cîteva cadre cu Craiul, Bucegii şi Leaota pe un frig de-mi degera mîna pe aparat. Ce nu face omul pentru un cadru draguţ?! Vorba barbosului cu trafalet, răstălmăcită o leacă: Tramuri puţin, dar iei un cadru frumos.

După ce nici lumina orei albastre nu ne mai permite fotografii din mînă, ca de, trepiedul stă frumos acasă, hotărîm să ne retragem spre primitoarea cabană Cuca.

Bucegii

Ultimele raze de soare pe creasta Craiului

în depărtare, Leaota

E ciudat cum pînă astăzi nu reuşisem să ajung la aceasta, dat fiind faptul că e foarte accesibilă. Cabana mi se pare foarte frumoasă şi primitoare, cu o bucătărie ce-ţi oferă un sentiment plăcut. La fel şi cabanierul, un om dedicat acestei pasiuni care se pare că nu a fost atins de boala făcutului de bani cu orice preţ, aşa cum întîlnim pe la tot mai multe cabane. De fapt aşa e un cabanier sau aşa ar trebui să fie.

Seara o petrecem la masă, cu nişte vin, ţuică, vişinată, ce găsim şi noi prin preajmă bun de alungat spiritul sobru şi adus pe cel vesel. Într-un final ne retragem la culcare.

A doua zi ne trezim cu ninsoare şi ceaţa anunţată pentru ziua precedentă. De fapt plafonul de nori gri e destul de jos şi crestele nu se văd. Ne facem bagajele şi pornim spre Voina unde lăsasem maşinile. Aici ne luăm la revedere de la Borcan, Irina, Mircea şi Mihai, care se grăbesc spre casă, ne aruncăm bagajele în maşină şi pornim pe firul văii Bătrîna cu intenţia de a ajunge pe Vf Iezer urcînd pe Piciorul Iezerul Mare. Ninsoarea începe să fie din ce în ce mai intensă transformînd un peisaj relativ banal într-unul de vis.

Cum începem să urcăm pe picior cum suntem nevoiţi să ne punem colţarii căci sub stratul de zăpadă se ascundea o parşivă peliculă de gheaţă care abia aştepta să ne trimită printre copaci ca pe o bilă de flipper.

Mai sus, însă, gheaţa a dispărut lăsînd loc frunzelor care se adunau în grămăjoare tot mai enervante printre dinţii colţarilor.

Uruşul e lung, sau pare lung. Ne întîlnim cu oameni care coboară şi care ne anunţă ca odată ce vom ieşi din pădure vom da nas în nas cu viscolul. E greu de crezut asta atîta timp cît aici, acum, e linişte şi pace, doar că, precum ne anunţaseră, la ieşirea din pădure, în apropierea stînei de pe Piciorul Iezerului, vîntul sufla în rafale puternice, iar plafonul de nori aflat foarte jos împiedica vizibilitatea drept pentru care nu am mai continuat traseul ci ne-am întors la maşină de unde am plecat spre casă.

Chiar dacă nu a fost o tură cu mari realizări alpine a fost, totuşi, o tură frumoasă în care ne-am simţit bine şi asta e cel ami important.