1 Mai la Vratsa.

A sosit şi mini vacanţa de 1Mai, vacanţă pe care o dedicasem din timp căţărării la Vratsa. Din discuţie în discuţie am ajuns să strîngem un mic grupuleţ care urma să plece, fracţionat, spre această fasinantă zonă de cocoţ din Bulgaria. Primii care au plecat au fost Cornel şi Cristina Sain, de la care, din timp în timp, aflam veşti despre starea drumului, aglomerari în trafic, vreme, etc.

Tot ei au fost cei care, odată ajunşi la destinaţie, ne anunţă că acolo se ţine un fel de alpiniadă a bulgarilor, drept pentru care mai toate locurile de cort din preajma cheilor sunt ocupate. Vestea nu era prea bună căci asta însemna şi aglomerare mare pe trasee, dar cum nu aveam încotro, am plecat şi noi din Bucureşti, tîrziu, cu speranţa că nu va fi totul chiar atît de urît.

Ajungem la zona de campare spre ora trei dimineaţă şi în mare graba ne punem corturile pe cam singurele locuri rămase disponibile, apoi ne culcăm. Dimineaţa de trezim, socializăm, luăm micul dejun apoi ne pregătim pentru un traseu, că doar pentru cocoţ am venit, nu!?

Primul traseu pe care ne vom aventura este Karlovo. Un traseu cotat de ei ca fiind gradul 5C+.

Despre cotările traseelor de la Vratsa pot spune cu mîna pe inimă că au fost făcute după algoritmi încă necunoscuţi nouă asta pentru că trasee de gradul 6, doar 6, storceau din tine toate sudorile şi te pompau de te luau dracii în timp ce alte trasee cu grad 6+/7- erau exact aşa cum ştim noi că e un astfel de grad. Dacă pînă acum ştiam că traseele bulgăreşti sunt puţin subcotate faţă de ale noastre, aici poţi avea surpriza ca un traseu cu un grad mai mic să fie muuult mai dificil decît un traseu cu un grad mai mare. Încă nu am descoperit cheia de decriptare a gradării făcute la Vratsa.

Aşadar, Karlovo e un trasu de diedru, cu o latură aproape complet lipsită de prize, sau avînd prize minuscule sau de aderenţă, un traseu pe care l-am mai parcurs de două ori şi pe care m-am zbătut ca peştele pe uscat să trec de prima lungime.

Cornel şi Cristina au întîietate în parcurgerea acestui traseu, în timp ce eu şi Angi vom aştepta, cuminţi, rîndul nostru.

Între timp Cosmin şi Miha vor parcurge traseul Bezengi, un traseu scoală, uşor, asta dacă nimereşti varianta din dreapta căci dacă te pune cineva să o iei pe varianta din stînga lucrurile devin puţintel mai complexe. Cu toate acestea, Cosmin a reuşit să depăşească această variantă mai grea, iar Miha, cu multă trudă, a trecut şi ea peste pasajul dificil. Bravo lor pentru reuşită.

Revenind la traseul nostru, după ce Cornel şi Cristina iau ceva avans, pornim şi noi la drum şi, ajungînd la pasajul cheie, o zonă unde diedrul e opturat de o surplombă care te obligă la o mică rîmuire fără prize la piciorul stîng, am insipraţia de a nu mai repeta tehnica mai sus mentionată şi pe care am practicat-o la primele două parcurgeri ci caut prize pe partea dreaptă a surplombei, deasupra ei. Si găsesc. Trec astfel mult mai uşor pasul ce-mi punea mereu probleme. De aici şi pînă în regrupare mai întîlnesc o singură porţiune tehnică, la fel ca şi precedenta, fără prea multe prize pe partea stîngă, acolo unde se practică foarte mult pusul piciorului la aderenţă.

Gata şi prima lungime. A două lungime decurge lejer şi ajung în regruparea de la grota unde alti patru oameni stăteau înghesuiţi care pe unde puteau. Aşa aglomeraţie nu mai văzusem pe pereţii de la Vratsa.

A treia lungime este şi ea solicitantă, fiind o căţărare de gradul 6+ susţinut. 6+ românesc. Ajunşi pe creastă ne strîngem repede echipamentul şi coborîm rînd pe rînd pe vîlcelul cu cablul metalic.

Crisupe prima lungime din Karlovo

Cornel plecînd pe a doua lungime

Miha si Cosmin in Bezengi, varianta din stînga, adica aia mai grea

Miha la surplomba din Bezengi

Jos, Vali Aldea, Laura Beje şi Gabriela se pregăteau să facă un traseu care ne surîdea şi nouă, Akademik, drept pentru care, după ce ei au terminat prima lungime, ne proptim şi noi direct în el.

Angi are onoare de a face cap prima lungime, timp în care Cornel şi Cristina se bagă pe un traseu aflat ceva mai la stînga, dar care, după terminarea celor două lungimi, deviază şi ei spre traseul în care eram noi, în care mai deviase şi o echipă străină aflată într-un traseu la dreapta de noi. Deci echipa lui Vali, apoi echipa străină, apoi eu şi pe urmă echipa lui Cornel. Iată cum un trenuleţ de echipe căţărau traseul Akademik de la lungimea a treia în sus.

Prima lungime din traseu e uşurică, excepţie făcînd chiar ultimul pasaj de pe o faţă cu prize mai puţine şi mai depărtate. A doua lungime este un horn uşor care ne scoate pe o prispă mare. A treia lungime este superbă. O căţărare de faţă, cu mişcări tehnice, de poziţionare. A patra lungime e uşoară şi se desfăşoară pe un horn cu prize mari. A cincea lugime e cireaşa de pe tort. De fapt una din variantele acestei lungimi căci după ce parcurgi hornul din lungimea precedentă ai opţiunea de a trece spre dreapta spre traseul Bezengi, de a pleca ascendent dreapta, spre un diedru aflat la marginea unei arcade, varianta mai uşoară, sau de a urca vertical pe o linie de spituri  (pînă aici traseul era echipat cu ancore chimice) care s-ar putea să fie, totuşi, din alt traseu, dar arată mult prea bine ca s-o ratăm. Această ultimă variantă fiind cea mai frumoasă din tot traseul, comparabilă cu lungimea a treia. O faţă verticală cu cîteva surplombe, pe care ai impresia ca nu există prize, dar, urcînd pas după pas, găseşti exact acolo unde ai nevoie ori o mică alveolă, ori o rigletă bună.

Frumuseţea căţărării mă face să fiu foarte bucuros că am ales să parcurgem şi acest traseu, unul din puţinele unde gradele au fost cît de cît apropiate de ale noastre.

Am revenit la bază unde Cornel a decis că e cazul să-şi mute cortul din cauza că lumea nu prea se culca devreme, iar sticlele de băutură de pe lîngă corturi îşi măreau numărul. Noi am riscat, dar ne-a părut rău, a doua zi strîngînd şi noi şi mutîndu-ne cîteva sute de metri mai spre Zgorigrad unde Cornel dibuise un loc mai depărtat de şosea şi foarte liniştit.

Sîmbătă vremea nu era bună deloc. Exact aşa cum prognozaseră site-urile meteo(contrar aşteptărilor). Am petrecut vremea odihnindu-ne apoi, după ceva cumpărături în Vratsa, am plecat la o plimbare cu Angi, Cosmin şi Miha în căutarea cascadei Skaklya.

Am urcat pe firul unui pîrîu pînă ce am ajuns pe un platou foarte pitoresc străbătut de un mic pîrîu ce formeaza cascada. Atenţie, nu se urmează firul pîrîului căci acesta ne duce spre marea ruptură de pantă, loc unde putem lesne experimenta căzutul în gol de la o sută şi ceva de metri.

Traversăm pîrîul şi continuăm peste o zonă plină de lapiezuri, ajungînd la o coborîre spre baza cascadei care acum ne făcea în ciudă fiind doar un firicel ce abia uda peretele. De la cascadă am încercat să ţinem marcajul, dar ori era prost făcut, ori eram noi cu capul în nori, cert e că am pierdut poteca şi ne-am trezit coborînd pe firul pîrîului, printre liane şi copaci căzuţi pe care trebuia să-i sărim sau prin desuşuri cu mărăcini care ne înţepau rînd pe rînd. Cu emoţiile de a nu da peste vreo săritoare inabordabilă ce ne-ar fi obligat să urcăm din nou în platou, am continuat coborîrea luptîndu-ne cu vegetaţia luxuriantă pentru ca, după ce am trecut de mai multe ori de pe o parte pe cealaltă a rîului, să dibuim poteca şi marcajul tooocmai jos, unde terenul devenea aproape drept.

Liniştiţi, mai ales că deja se întunecase, o luăm repejor spre Vratsa de unde, la pas, ajungem la corturi şi ne băgăm la somn.

o zonă foarte interesanta, plina de lapiezuri

aici trebuia sa fie cascada

Duminică vremea este bună. Poate prea cald, dar vommerge, totuşi, în traseul Ivan Vazov. Un traseu care mă sleise de puteri cu doi ani în urmă.

Cornel şi Cristina vor merge şi ei în acelaşi traseu aşa că-i lăsăm la-naintare, iar Miha, Jeni şi Cosmin vor intra în Urvich.

Cornel a plecat pe prima lungime şi nici nu mi-am dat seama cînd a ajuns sus. Totul părea atît de lejer că am pornit şi eu cu mare entuziasm, entuziasm care mi-a dispărut subit după primii metri. Ori eram prea legumă, ori nu m-am aşezat bine, cert e că lungimea m-a stors de toată vlaga.

A doua lungime a mers mai bine, dar am fost nevoit să pun un frend într-un pas cu asigurare mai departată, frend pe care Angi nu a reuşit să-l mai scoată.

Cornel şi Cristina deja terminaseră şi lungimea a treia cînd noi eram în a doua regrupare de unde am hotărît să ne retragem. Rapelînd înaintea noastră, Cornel ne-a recuperat frendul astfel că eu am scăpat de-o muncă.

Ne-am retras spre corturi, cam leşinaţi de căldură, nu înainte de-a aştepta şi echipa lui Cosmin să coboare din traseu.

Cornel pe prima lungime din Ivan Vazov

Cosmin in regruparea finală din Urvich

Ultima zi de concediu.

Vom merge în traseul Urvich, traseu pe care Cosmin îl făcuse cu o zi în urmă. Pentru că era un traseu scurt, de doar trei lungimi, Angi se arată interesată să-l parcurgă cap, iar eu o încurajez să se ducă. Prima lungime are plecarea mai ciudăţică, prima asigurare fiind cam sus (lucru des întîlnit aici). Si nici pasul de la intrare nu e tocmai uşor. Cu toate acestea, Angi dse descurca foarte bine şi, pentru că primele două lungimi merg legate cu corzi de 60m, continuă pînă în a dupa regrupare.

Ajuns şi eu, Angi se arată dornică să parcurgă cap şi cea de-a doua lungime, căci iniţial stabilisem să facem cap-schimbat. N-am nimic împotrivă aşa că-i pasez echipamentul şi o filez pe ultima lungime pe care se descurcă la fel de bine ca şi pe cele precedente. De sus facem două rapeluri şi suntem la bază.

Angi pe traseul Urvich

Intre timp Cosmin şi Jeni, la insistenţele şi recomandările nostre, parcurg traseul Akademik, iar Miha le însoţeşte pe Ioana şi Viorica la o tură de drumeţie.

Jeni pe lungimea faina din Akademik

Intoarcerea din traseu

Ioana si Viorica

Oe.

Spre seară plecăm spre Bucureşti, iar eu sunt cu gîndul la Ivan Vazov, un traseu ce mi-a pus capac şi de această dată şi pe care aştept cu nerăbdare să-l fac la următoarea vizită la Vratsa.