Peştera Ponorici-Cioclovina.

Demult, tare demult, am colindat prin cîteva peşteri din Apuseni, amintirile acelor experienţe rămînînd vii şi acum, la aproape cincisprezece ani distanţă. Clipele frumoase petrecute atunci, răscolind măruntaiele pămîntului, tîtîişurile prin găuri de vierme, căutarea diverselor galerii, toate acestea mi-au rămas adînc săpate în memorie, astfel că îmi doream să mai repet asemenea experienţe demult trăite dar pentru care pasiunea pentru căţărare nu prea mi-a mai oferit timp.

Pentru că vreme nu se anunţa prea bună pentru cocoş profităm de ocazie şi de bunăvoinţa lui Andrei pentru a vizita una dintre cele mai interesante peşteri de la noi, Ponorici-Cioclovina.

Experienţa lui Andrei în domeniul speologiei avea să ne fie de un real folos căci ceea ce făcusem cu ani în urmă nu prea avea nimic în comun cu ceea ce urma să facem acum.

Dar s-o luăm cu începutul.

Plecăm din Bucureşti, foarte devreme, către munţii Şureanu, locul în care se află peştera vizată. Pentru că ştiam că Valea Jiului este în reparaţie (de muuultă vreme= sictir autorităţilor şi guvernului pentru bătaia de joc) am ales să ajungem la Petroşani pe o rută ocolitoare, şi anume pe la Vidra, în speranţa că drumul acela va fi mai practicabil. Speranţa moare ultima, spune o vorbă veche, dar, odată treecuţi de Obîrşia Lotrului, moare şi aceasta . De aici şi pînă la ieşirea din munte drumul se află într-o stare de degradare cum nu prea mi-a mai fost dat să văd în ultima vreme. Gropi imense, cratere lîngă cratere, noroaie. Toate acestea mulţumită în special celor ce exploatează fondul forestier, adică celor ce ne lasă fără păduri, acum şi fără drumuri.

Cu viteza melcului leşinat am ajuns la Petroşani de unde putem observa că, dacă se vrea, se poate face treabă bună şi la noi. Şoseaua dintre Petroşani şi Haţeg e impecabilă, şi e aşa de ani buni. Deci, dacă vrei să faci un lucru fără să furi 80% din fondurile alocate unui proiect, îl poţi face.

Am luat-o pe drumul spre Ohaba-Ponor, lăsînd maşina la terminarea drumului asfaltat. De aici am pornit la pas, pe drumuri de pămînt, printr-o zonă cu adevărat mirifică. Locurile astea, cu case vechi, cu zone pline de verdeaţă şi, mai ales, de linişte, te fac să nici nu mai simţi oboseala urcuşului.

Pe drumuri de Andrei ştiute ne apropiem de mica depreşiune în care un firicel de apă se pierde în adîncul pămîntului. Aici se află intrarea în peştera Ponorici-Cioclovina.

Peştera este una activă, adică este o peşteră cu apă, iar pentru explorarea ei sunt necesare cunoştinţe temeinice de speologie şi echipament adecvat. Toate acestea le avea Andrei, noi venind doar cu entuziasmul caracteristic noilor experienţe.

ponorul prin care apa dispare sub pămînt pentru a reapărea în interiorul peşterii

Intrăm în peşteră şi după puţin timp ajungem la prima săritoare. Aceasta are aproximativ douăzeci şi şapte de metri. Andrei montează primul rapel explicîndu-ne cum trebuie să procedăm la fiecare deviaţie a acestuia căci la speologie rapelul nu se face ca la alpinism ci se deviază din loc în loc pentru a evita frecările corzilor cu muchiile foarte tăioase.

La baza acestui prim rapel un mic morman de oase ne întîmpină pe o lespede de piatră. Cică ar fi de Ursus Speleus. Pornim mai departe printr-o galerie largă ce ne duce la un al doilea rapel loc unde începe distracţia. Printr-o străpungere doar de ea ştiută apa pîrîului, ce dispare la suprafaţă, apare aici într-un jet puternic şi extrem de zgomotos. Bubuiala cu care se revarsă printr-o cascadă de doisprezece metri ne face să ne auzim cu greu. Andrei montează al doilea rapel, şi acesta dirijat, pentru a nu rapela direct prin firul cascadei.

Apa stropeşte în toate părţile şi deja mi se udaseră puţin hainele. Nu pot fotografia nimic căci persistă o ceaţă deasă în toată sala.

După ce toată lumea coboară mai facem cîţiva metri şi urmează un al treilea rapel. Acesta e mai scurt, de aproximativ şase-opt metri.

intrarea in pestera

Andrei pregătind primul rapel

dacă intraţi fără echipament pe aici vă rămîn oasele

pregătind rapelul de la cascada mare. Se observa ceatza de jos.

Al treilea rapel

De aici continuăm pe picioare, cu mare grijă să nu călcăm în apă. Marea grijă care a durat fix cîţiva metri, căci am scăpat piciorul în rîu, aşa că mai departe am mers fără griji, direct prin apă.

Trecem de cîteva cascade mici apoi ajungem la o strîmtoare, adică un loc unde apa se strecoară printr-un loc foarte îngust unde tavanul peşterii coboară foarte mult. Practiv, între luciul apei şi tavan erau cam 35cm de spaţiu cu aer.

Andrei ne povestise de trecerea aceasta, dar ne spusese şi faptul că poţi trece în patru labe cu pieptul deasupra apei, doar că acum apa era mult mai mare decît o prinsese el aşa că, punîndu-mă pe burtă, încep să mă tîrăsc pe deasupra apei încercînd să stau lipit de tavan. Numai că lucrurile nu sunt aşa de simple şi imediat simt cum apa imbibă hainele de pe mine. Nu mai stau pe gînduri şi mă las cu totul în apă păstrînd la suprafaţă doar capul. Senzaţiea nu tocmai plăcută cînd te tîrăşti prin apă, pe burtă, iar deasupra capului nu ai spaţiu prea mare şi trebuie să te tîrăşti pe coate cam doi metri.

Ieşit dincolo mă scutur precum cîinii care ies din apă şi, privind în urma mea, o văd pe Dana trecînd şi ea. Mă aşteptam să treacă şi Mihai la fel ca noi, mai tîrîş, mai pe coate, doar că, spre surprinderea tuturor, chiar în spatele Danei apare un cap de sub apă. Mihai se scufundase cu totul trecînd ca un submarin pe sub strîmtoare.

Pornim mai departe prin rîu, uneori fiind nevoiţi să călcăm cu grijă, căci rîul se adîncea din loc în loc, trecînd uneori chiar peste mijloc.

O galerie secundară, fosilă, este prima dintre cele două ramificaţii peste care dăm. O vizităm fiind surprinşi de frumuseţea speleotemelor şi de combinaţia de calcar alb cu roşu.

Urmează Marea Confluenţă, loc unde o galerie ce vine din dreapta aduce un fir de apă limpede şi mult mai rece decît cel prin care am mers pînă acum, care era mai cald, dar şi tulbure.

Cu timpul hainele s-au zvîntat aşa că, atîta timp cît mergeam, frigul nu prea ne muşca.

Ajungem la Sala Baldachinelor unde imense scurgeri formau un fel de "bombe" uriaşe. Alte formaţiuni mirifice sunt gururile, mai ales cînd sunt sute de gururi minuscule, lipite unul de celălalt.

După o perioadă ajungem la un al doilea semisifon. Aici distanţa rămasă deasupra apei e şi mai mică. Pînă aici căutasem, dar nu găsisem, o galerie secundară numită Galeria Lacurilor sau Tîrîşul Roşu, galerie care ne-ar fi scos în Peştera Cioclovina de unde puteam ieşi la suprafaţă.

Harta pe care o aveam era una actualizată, pe care a doua strîmtoare nu apărea aşa că am fost puţin induşi în eroare de această mică chichiţă.

Aşadar, la această nouă strîmtoare nu prea mai eram tentat să mă scufund dacă nu eram sigur că dincolo de ea se află ieşirea. Preferam să mă întorc şi să fac o singură scufundare pentru a ieşi pe unde am intrat, decît să mă scufund de două ori degeaba.

Andrei trece dincolo printr-o scufundare scurtă, căci această strîmtoare, deşi e mai puţin înaltă, e mai mică în lungime. După cîteva minute bune se întoarce spunînd că nu a găsit decît un puţ, dar că nici nu a stat să caute prea mult, aşa că decidem să ne întoarcem.

Pe drumul de întoarcere luăm la puricat fiecare cotlon, fiecare posibilitate de continuare a vreunei galerii, dar nu reuşim să găsim nimic şi nici nu aveam cum căci nu mai exista nici o altă galerie, aşa cum aveam să aflăm abia afară, consultînd atît harta nouă cît şi o harta mai vehce, dar mai bună.

Frigul începuse să ne cam ia aşa că grăbeam pasul, dar cum graba strică treaba, la un moment dat, sprijinit cu ambele mîini de pereţii galeriei, ridic picioarele pentru a le pune pe marginile rîului. Nu ştiu cum îmi fuge un picior şi mă trezesc căzînd pe spate, printre bolovani mari. Lumea se sperie puţin întrebîndu-mă pe rînd dacă sunt ok. E şi normal căci nu e lucru tocmai uşor să scoţi un accidentat din peşteră, dar din fericire nu am nimic mai mult decît nişte contuzii.

Continuăm, eu cu gîndul de a trece mai repede de marea confluenţă căci dicolo de ea apa era mai caldă. O iau înainte, iar Andrei mă urmează spunîndu-mi, din cînd în cînd, că ar fi bine să îi aşteptăm şi pe Mihai şi Dana care erau la vreo zece metri în spatele nostru. După marea confluenţă ne oprim să-i aşteptăm. Şi aşteptăm. Şi aşteptăm. Eram ferm convins că nu aveau cum să rateze direcţia cea bună, dar uite că nu mai apăreau. Andrei îmi zice să rămîn pe loc şi pleacă după ei în timp ce eu mă pun pe aşteptat.

Sting frontala şi ascult. Nu se aude decît zgomotul rîului subteran. Încerc să-mi imaginez scenariul de coşmar al terminării bateriilor(nu în cazul meu căci luasem suficient de multe de schimb, ci aşa, la modul general). Înspăimîntătoare senzaţie.

entru că aşteptare dura prea mult decid să o iau din loc spre intersecţia apelor. Aici mă opresc şi după ce strig cîteva minute bune aud un răspuns şi văd lumina venind de pe galeria secundară. Mihai şi Dana, care rataseră varianta din dreapta, se întorceau zîmbind. Probabil că şi acesastă galerie era interesantă, iar acum îmi pare rău şi mie că nu am mers şi pe ea.

Dar Andrei?? Andrei unde e? Andrei o luase pe galeria principală crezînd că cei doi rămăseseră în urmă sau păţiseră ceva. După o vreme, văzînd că se întorsese prea mult şi tot nu dăduse de ei, a revenit la confluenţă, găsindu-ne pe toţi trei acolo.

Continuăm spre ieşire, trecînd din nou strîmtoarea care acum era mai dificil de parcurs căci apa venea din faţă. Trebuia să apleci capul într-o parte ca să nu iei cîteva guri de apă.

Ajunşi cu toţii dincolo de aceasta mai avem o mică porţiune care ne-a dat de furcă la venire. O mică strîmtoare verticală unde e bine să fii cît mai slab, iar noi nefiind tocmai balerini, ne-am cam opintit s-o trecem. Mama lor de burţi.

Ajungem la prima săritoare, săritoare pe care o depăşim repejor, fiind mică. A doua săritoare, cea cu cascada, îmi pune probleme. Fiind prima dată cînd folosesc blocatoarele, nu prea mă descurc cu ele. Primul se ducea lejer în sus, dar al doilea, cînd încercam să-l urc, în loc să alunece, trăgea coarda. Cu mare trudă am ajuns la devierea corzii, iar acolo mi-am pus un nod machard. Astfel am reuşit să ajung sus mult mai repede decît cu două blocatoare. Ceilalţi se pare că au fost mai îndemînatici decît mine.
Ultima săritoare am trecut-o uşor.

Ajuns sus mă schimb foarte repede cu haine uscate, dar şi aşa, după aproape douăsprezece ore de stat prin apă, frigul începe să se cam joace cu mine.

După ce toată lumea e la suprafaţă plecăm spre corturi ajungînd, aici pe la ora trei noaptea. În sfîrşit pot pune me mine toate hainele uscate pe care le am şi mă îndop cu de-ale gurii apoi somn nene, că se cere.

Dacă în ultimele ore de stat în peşteră mi-am jurat că în veci nu mai am ce căuta într-o peşteră activa, a doua zi îmi doream foarte tare să revin, doar pentru a găsi galeria care comunică cu peştera Cioclovina.

A fost una dintre cele mai faine experienţe din ultimii ani şi cu siguranţă o voi mai repeta.

A doua zi ne trezim şi lenevim puţin la soare apoi strîngem şi plecăm spre Sarmisegetusa Regia.

Drumul pînă la ea este execrabil. În schimb ştim să taxăm intrarea, iar jandarmii se simt buricul pămîntului. Nu ai voie să stai pe iarbă şi nici să te întinzi pe o bancă. Iar dacă te aşezi pe bancă şi te pune necuratu' să citeşti o carte vine organu şi te roaga frumos să te ridici şi să pleci că doar nu e sală de lectură.

Aşadar, nu stiu daca merită să faci o oră pe 14km pentru a vedea nişte pietre şi lemne, care, oricum, nu sunt originale şi să mai şi suporţi aerele de atotîndrumători ale "organelor".