un gand... doua ganduri...

"Daca ai indragit Muntele, nu cauti doar teluri deosebite si trasee foarte grele. Acelasi pret pot avea zilele cand, hoinar acolo sus, incerci sa redevii o modesta particica din natura, echilibrat si simplu, asimiland cu toate simturile armonia si linistea inconjuratoare" (Ionel Coman)
Descărcare topo-uri:

Pentru descărcarea topo-urilor traseelor de alpinism la rezoluţie mare trebuie accesată pagina "alpinism şi escaladă - descrieri si schiţe", iar de acolo se acceseaza linkul "topo" din dreptul traseului dorit. Odata deschisa imaginea se dă clic dreapta cu mouse-ul si se selecteaza "save image as"


sâmbătă, 11 mai 2013

Piatra Craiului - Pe Brîul de Mijloc.

Şi-aş vrea să vii şi tu, să mergem împreună. Să împletim acolo a Craiului cunună...

Am împletit mai mult amintiri din ultima tură în care vizitasem Castelul. Castelul Crăiţei.

Urcuşul spre el, după aproximativ şase ani de la ultima vizită, se desfăşoară acum pe marginea unui şanţ săpat de viiturile din 2012. Zeci sau poate sute de tone de pietriş albicios stau înprăştiate peste verdele vegetaţiei. Încerc să-mi imaginez ce privelişte aş fi avut în acele clipe şi mă cam cutremur.
Urcăm destul de tîrziu, fără a ne grăbi. Drumul pînă la castel nu e lung şi nici greu.
Trec pe lîngă un horn care îmi aminteşte de o poveste de demult. Era ori la un început de iarnă, ori la sfîrşitul acesteia, nu-mi mai amintesc precis. Urcam spre Crăiţa cu Mihai şi încă vreo cîţiva prieteni printre care şi Ani.

Poteca marcată era acoperită de zăpadă chiar pe o traversare destul de periculoasă aşa că trebuia să găsim altă cale de urcuş, neavînd nimeni, la vremea respectivă, colţari sau pioleţi. Găsim acest horn cam abrupt şi eu iau un cap de coardă şi urc pe el pentru a asigura lumea de la un copac de mai sus. Cum urc aşa mă uit în jos şi o văd pe Ani fix sub linia hornului. Ori eu ori Mihai (părerile sunt împărţite) îi spunem să se dea de-acolo, la care Ani comentează ceva de genul "Ei na, dar ce se poate întîmpla?!", făcînd, totuşi, un singur pas în lateral. N-au trecut 3 secude că, pe gluga rucsacului ei, în locul în care se afla capul înainte de a face acel pas lateral, se opreşte un bolovan cam de mărimea unui pomelo. Această amintire e una din multele astfel de întîmplări pe care mi le amintesc atunci cînd mă gîndesc la soartă şi la ce poate aduce o decizie de moment.







hornul cu amintiri

Ajungem la refugiu şi constat cu plăcere că este refăcut. Are pereţii acoperiţi cu carton smolit şi acoperiş nou din tablă ondulată. Felicitări celor ce au pus umărul la recondiţionarea acestui minunat refugiu şi un gînd bun în amintirea celui ce l-a construit, Mircea Florian, cel ce i-a dat "viaţă" în acelaşi an în care am apărut şi eu. He, he! sunt de-o seamă cu refugiul. Avem amîndoi 37 de ani de existenţă. Sper să reziste cît mai mult timp celor ce nu ştiu a păstra astfel de adăposturi, celor puşi mereu pe distrus. O seară la un astfel de adăpost nu poate fi decît minunată.



Şi pentru că suntem înfometaţi punem de-o masă. Ne gîndim să nu mîncăm în faţa refugiului ci să mergem la belvedere unde mai e ceva soare şi priveliştea e mai faină. Întindem pe-o piatră ce aveam la noi de-ale gurii şi ne punem pe potolit foamea. Nu trec mai mult de 3-4 minute cînd, de undeva de sus, se aude căzînd un bolovan. Zgomot mare urmat de-o lovitură puternică în acoperişul refugiului. Caut şi observ locul unde, o parte din bolovan, a aterizat pe refugiu producînd o gaură de cîţiva centimetri în tabla acoperişului. Noroc că a căzut în partea dinspre exterior a acestuia, astfel că nu va ploua înăuntru. În faţa refugiului pămîntul e răscolit pe alocuri de loviturile altor bucăţi din bolovan. Asta că tot vorbeam de deciziile de moment. Nu vreau să mă gîndesc cea ar fi urmat dacă am fi întins masa în faţa refugiului.

După ce terminăm de mîncat mai stăm puţin admirînd apusul, Iezerul, muchiile Craiului. Pădurile de la poale, cîndva defrişate, dau semne de refacere. O seară de tihnă în inima munţilor nu se compară cu nimic.


gaura pe care a facut-o bolovanul in acoperisul refugiului

reparînd streaşina





Dimineaţa luăm o gustare şi pornim spre Brîul de Mijloc. La prima săritoare pe care, cu ceva ani în urmă, o treceam mai greu, nu am mai simţit nici o emoţie. Mi-am amintit şi de momentul cînd Mihai, avînd rucsacul mai greu, a aruncat o sticlă de apă fără să-mi spună, motiv pentru care l-am boscorodit toată ziua în acea tură. Ajungem în Brîul de Mijloc şi-l urmăm spre stînga ajungînd imediat la grota ”La Ulcior”, acum secat. De aici avem de coborît o limbă mare de zăpadă. O bună parte coborîm pe treptele de iarbă apoi, vrînd-nevrînd, trebuie să traversăm şi pe zăpadă. Facem trepte şi păşim cu grija ajungînd cu bine pe partea celaltă.

Iezerul


hornul cu bolovan






coborîrea de la grota ”La Ulcior”

Aceeasi coborîrea, dar din sens invers

Continuăm pe brîu şi ne întîlnim cu doi tipi care ne spun că ei au făcut 4 ore de la Speranţe pînă acolo. Calculăm şi ne iese că pe la ora 5 vom fi la refugiu. E bine, vom coborî pe lumină chiar şi dacă vom face mai mult.

Drumul decurge lejer, peisajul e fantastic. Craiul e, probabil, cel mai frumos munte al României. Cel puţin mie îmi place cel mai mult. Liniştea de pe cărările lui, văile, canioanele, crestele, brînele, toate acesta sunt pline de basm şi fiecare pas e o încîntare.

Trecem de bifurcaţia spre Valea Podurilor din zona numită ”Termopile” apoi, destul de repede, zărim refugiul. Am făcut doar o oră şi un pic de cînd ne-am întîlnit cu tipii aceia.
Refugiul pare aproape. Ai impresia că în 15 minute eşti la el, dar am mai făcut aproape o oră. La un momentdat aud în spatele meu o bufnitură şi ceva se rostogoleşte rapid la vale. Mă întorc şi văd sticla de apă cum dispare spre vale. Şi se duce, şi se duce, şi se tot duce. Sticla. Mihai. Apa. Sticla. Na drăcie. Bine că mai avem suficientă căci, maniac cum sunt cu apa, luasem destulă, iar vremea nu era foarte caldă aşa că nu-mi părea rău decît că undeva în vale zăcea acum un pet.

Ajungem la refugiu. Aici ne odihnim puţin şi luăm şi o gustare.


La Placi

Spre Valea Podurilor


Refugiul Sperantelor



Padina lui Călineţ


Refugiul Sperantelor

Coborîm pe poteca şi încerc să-mi amintesc parcursul ei. Nu prea mai stiu cum e coborîrea aşa că mai cer detalii prin telefon de la Mihai. Pînă la urmă ajungem la Hornul Nisipos pe care coborîm cu atenţie pînă în firul văii Padina lui Călineţ. Aici dăm iarăsi peste priveliştea distrugerilor cauzate de viiturile anului precedent. Urmele sunt mult mai mari decît cele de pe valea pe care am urcat. Un şanţ adînc de vreo 4 metri şi larg de vreo 6-8m, iar în pădure copaci dărîmaţi şi tone, sute de tone de pitriş.




cuib de corbi


distrugeri

urmele viiturilor din 2012






Am ajuns la maşină destul de devreme faţă de obiceiul nostru.
A fost o tură frumoasă cum sunt, de altfel, toate turele în Crai.


2 comentarii:

Anonim spunea...

Mosule, sunt mandra de tine!Mi-am adus aminte de vremurile in care incurajam talentul tau de artist....nu m-am inselat! ;) Te pup cu drag si dor....Mamaie :-P

cristian popescu spunea...

Ei mamaie... ce vremuri!! Acum, ca ai adus vorba, chiar ma gandesc cate dracovenii mesteream si cine stie pe unde mai sunt, daca mai sunt.
Te pup si poate ne-om revedea la un pahar de amintiri. :*

Trimiteți un comentariu