Quo Vadis (7LC, 6A, 7, 5+A1) şi prima mea mare cădere în perete.

Ca în fiecare dimineaţă ne luăm nelipsita porţie de cafea, tocmai bună pentru revigorat şi trezit simţurile. Plus că tabietu-i tabiet şi fără el nu se poate. Mai zăbovim o leacă cu prin jurul corturilor apoi ne pregătim pentru cocoţ. Iniţial am fi vrut să facem Jenci Bacsi însă vremea schimbătoare nu ne-a dat aripi aşa că alegem un traseu "mai scurt" după părerea noastră, dar care avea să ne ţină în perete cam toată ziua. Quo Vadis părea traseul ideal, uşurel şi care să nu pună probleme însă lucrurile aveau să nu fie chiar aşa simple. Voi alterna descrierile lungimilor cu povestea lor, acolo unde e ceva interesant de povestit.

dimineata pe racoareeeee

alegerea traseului

pregatire pt traseu

Aşadar ajungerea la baza traseului se face intrînd în chei (dinspre Petreştii de Jos) şi mergînd pe poteca turistică pînă ce trecem de Şipotul Cheilor. Trecem de acesta şi mai mergem puţin pe potecă pînă ce observăm că Rîul Hăşdate face un cot spre stînga loc unde se apropie de baza peretelui. Aici traversăm rîul dinspre poteca turistica spre partea cu vegetaţie de dincolo şi ne apropiem de perete apoi cotim stînga pe la baza acestuia mergînd vreo 20m uşor ascendent pînă pe un mic tăpşan de pămînt unde începe traseul şi unde găsim şi numele acestuia scris cu vopsea, cam şters, ce-i drept.

Topo Quo Vadis

LC1 - porneşte diagonal dreapta pe o fisură cu prize de mîini apoi, după vreo 12-15m urcă vertical vreo 2m şi coteşte diagonal stînga încă vreo 10m ajungînd pe un prag îngust unde găsim două pitoane. De aici se urcă spre stînga pe o fisură subţire, ce pare uşor friabilă, formată între perete şi o placă. Pe fisură avem două cuie ascunse de iarbă. După depăşirea plăcii ajungem pe un prag de piatră unde regrupăm la un spit, un expansor vechi şi un piton. Lungimea are aproximativ 35m şi grad maxim de 6.

In această primă lungime am avut şi prima problemă de orientare. Odată ajuns pe primul prag, unde se află cele două cuie, datorită faptului că pitoanele de pe fisurica din stînga nu erau vizibile din cauza ierbii, iar fisura mi se părea uşor friabilă, era cît pe aci să pornesc spre dreapta, pe o brînă mare, înierbată, ce duce spre un ţanc foarte friabil. Tot aici, pe prag, cum stăteam eu şi mă tot gîndeam pe unde s-o iau, iată că la baza fisuricii din stînga apare tacticos un şarpe care pare că nu se sinchiseşte de prezenţa mea şi se indreaptă către cuiele în care mă asigurasem (încropisem deja o regrupare neştiind că lungimea nu se termină aici). Norocul meu că nu a fost tentat să se urce pe bucle şi anouri ci s-a ascuns într-o fisură de sub cele două pitoane. Şi pînă la urmă faptul că nu am găsit continuarea traseului prea repede a dat timp şarpelui să îşi schimbe poziţia pentru că altfel aş fi pus mîna fix acolo unde se odihnea el, pe nişte prize bune, acoperite cu iarbă.

prima parte din LC1

Pe LC1

Ce avem noi aici?! Sunt atat de curios că nici nu-mi vine să mai ating prizele.

LC1

Angi pe a doua jumătate a LC1

LC2 - Pleacă vertical, deasupra regrupării, depăşind cîteva feţe cu prize bune. Se ajunge la o arcadă mare orientată spre dreapta. Traversăm dreapta pe sub arcadă şi la capătul acesteia urcăm vertical, depăsind o surplombă ce are la buza ei două pitoane. Pasul este de 6+. După depăşirea surplombei urcăm vertical vreo 3-4 metri apoi ne angajăm într-o traversare dreapta de vreo 15-20m şi uşor ascendentă, peste o succesiune de praguri, după care urcăm vertical vreo 6-8m spre regruparea aflată pe platformă mare. Se poate urca spre regrupare fie direct după terminarea peretelui, fie printr-o mică traversare descendentă pentru a ocoli o placă, variantă mai uşoară şi mai sigură. Regruparea e pe spituri şi e comună cu traseul Vigh Tibi. Lungimea are aproximativ 45m şi dificultate de 6+ la feţele de deasupra regrupării şi la surplombă.

Inceputul LC2

Mihai si Angi în R1

Spre arcadă.

Pe LC2

LC3 - Pleacă fix spre stînga, traversînd muchia şi mergînd relativ pe curbă de nivel printr-o zonă plină de iarbă şi copaci, un fel de pădurice aeriană, pentru ca după vreo 17m să mai urcam vreo 3m spre un copac mare la care regrupăm.

Mati şi Ioana in Vigh Tibi

R3, la copac

LC3, jungla.

Coltul Crapat

Coltul Sansil

LC4 - De la copac se pleacă ascendent uşor dreapta spre baza unui hornuleţ vertical unde se află scrie cu vopsea iniţialele traseului "TR QV". Se urcă pe acest hornuleţ, care se transformă mai sus în fisură largă, pînă cînd se ajunge la un piton cu secţiune patrată. Se continuă ascendent, uşor dreapta, pe fisura largă pînă ajungem în dreptul unei surplombe, iar aici ATENŢIE!, se părăseşte fisura traversînd ascendent stînga pe sub surplombă, chiar dacă în continuarea fisurii, spre dreapta, putem vedea încă cîteva pitoane. Aşadar, traversăm ascendent stînga vreo 2m spre o faţă concavă ce apare în anumite schiţe şi descrieri ca fiind un diedru foarte deschis. Aici se urcă vertical vreo 8m şi tot aici este şi pasul lungimii şi totodată şi al traseului, cotat de unii cu 7- dar pe care l-aş cota pe la 7 şi pe care am reuşit să-l trec folosind scăriţele. După depăşirea feţei se urcă diagonal dreapta vreo 2m pînă pe un prag unde este regruparea. Lungimea are 45m şi am folosit 25-26 de asigurări, inclusiv pentru o nucă(nu foarte utila).

ATENŢIE! Pe la jumătatea lungimii, acolo unde începe fisura largă orientată ascendent dreapta şi pe care pitoanele nu sunt vizibile, se pot vedea spre stînga, la vreo 3m, nişte pitoane spre care ai tentaţia să te duci, dar acelea sunt din traseul Peretele Porumbeilor care urmăreşte o linei paralelă cu Quo Vadis, trecînd pe la o mică grotă negricioasă şi regrupînd undeva mai sus, lîngă un copăcel. Ca idee, regruparea din Quo Vadis este la vreo 6-7m mai la dreapta de copăcel şi la acelaşi nivel cu acesta.

Atenţie şi la porţiunea cu fisura largă orientată spre dreapta, de la mijlocul lungimii. Pe la mijlocul fisurii, din locul unde traversăm spre stînga, părăsind-o, putem vedea în continuarea acesteia încă vreo două asigurări, dar nu se continuă pe acolo căci posibil ca linia aceea să ducă spre traseul Vigh Tibi, aflat paralel cu Quo Vadis, la vreo 8-10m spre dreapta.

Ioana in regruparea din Vigh Tibi, cea catre care nu trebuie sa ne indreptam

Eu pe la jumătatea LC4

Pe LC4 aproape de locul unde se face traversarea ascendent stînga

Imediat după traversare, la baza feţei concave(diedru foarte deschis)

In regruparea a patra

Mihai la intrarea in LC4

Angi in R4, Mihai imediat după pas, iar eu pe diedrul din LC5

LC4

Lungimea aceasta a fost, pentru mine, cu mari peripeţii. Aşadar, pe la jumătatea lungimii, acolo unde începe fisura largă şi înierbată, orientată spre dreapta şi pe care nu reuşeam să disting nici o asigurare am avut a două problemă de orientare din acest traseu. Am ajuns la un piton cu secţiune pătrată şi m-am oprit la el căutînd cu privirea continuarea. Cum nu vedeam nimic pe fisura de mai sus şi ochisem acele pitoane din stînga, am vrut să fac un traverseu spre acestea doar că Ioana, aflată cu Mati în Vigh Tibi, îmi tot striga să o ţin aţă în sus, să nu cumva să vin spre ea sau să traversez stîga. Acelaşi lucru îmi spuneau Angi şi Mihai din regruparea de jos. Doar că eu nu întrezăream nici o posibilitate de continuare în sus. Singurele variante erau stînga, spre cele două pitoane sau ascendent şi apoi diagonal dreapta pe o fisură pe care nu vedeam asigurări şi pe care Ioana tot striga să nu vin spre ea.

M-am uitat la pitonul patrat în care stăteam asigurat şi mă gîndeam dacă o ţine vreo cădere în cazul că ar fi fost să cad pe traversare, caci mă hotărîsem să traversez stînga. Măcar acolo erau pitoane.

Urc şi depăşesc pitonul în care stăteam asigurat şi fac un pas în lateral stînga pe nişte perne de iarbă. Prima mă ţine destul de bine, dar a doua se rupe sub apăsarea piciorului şi zboară spre Angi, aflată jos, la copac. Pun un frend mic într-o fisură şi încerc din nou să traversez, dar îmi dau seama că nu voi putea şi că sigur acele pitoane nu sunt din traseul meu aşa că scot frendul şi descaţăr rămînînd din nou în pitonul patrat. Urc din nou peste piton, de data aceasta vertical, ajungînd cu picioarele deasupra lui şi, ţinîndu-mă cu mîna de o priză mare pe care am folosit-o şi la tentativa de traversare, analizez terenul în căutarea pitoanelor. Nevăzînd nimic descaţăr iar. Fac o a două încercare de ridicare şi studiere a traseului. Sunt cu picioarele la vreo 30cm peste piton. Mă prind cu mîna stîngă de priza mare şi zic că, fie ce-o fi, mă duc pe fisura ce duce diagonal dreapta, că altă variantă nu există. Numai că în momentul în care am vrut să mă salt aud o trosnitură seacă, mîna stîngă zboară din perete cu tot cu priză, priză serioasă, cam de mărimea unui grapefruit şi căreia îi dau drumul imediat, trag un ţipăt şi mă trezesc privind peretele cum se derulează cu viteză în sus.

Am mai căzut eu la escaladă, dar în traseele de alpinism nu am căzut niciodată. De obicei căderile erau scurte, dar acum parcă nu se mai termina. Şocul opririi în coardă nu venea. În acele fractiuni de secundă e fenomenal cîte ai timp să gîndeşti. Parcă timpul capătă alte dimensiuni.

Incercam să-mi dau seama de ce cad atat, dacă s-au tăiat corzile, dacă Angi m-a scăpat, dacă au cedat pitoanele, iar ultimul gînd a fost că voi ateriza pe brîna înierbată unde era regruparea. Doar că acest gînd nu am apucat să-l rumeg prea mult căci am simţit cum lovesc cu vîrfurile espadrilelor de stînca şi apoi nu am simţit decît ceea ce simt, probabil, cei ce sar cu coarda elastică, o atenuare lină a vitezei de cădere.

După stabilizare am verificat repede gleznele, ştiind deja că nu lovisem stînca cu genunchii. Totul părea în regulă. La fel ca atunci cînd am avut accidentul moto am verificat de mai multe ori fiecare articulaţie stiind că adrenalina poate neutraliza orice durere de moment.

În fine, după ce am concluzionat că sunt şanse foarte mici să am ceva şi să nu bag de seamă am aruncat o privire în sus. Căzusem aproximativ 8-9m. Şocul fusese absorbit în mare parte de o singură semicoardă, dar preluase şi cea de-a doua o parte din cădere. De unde am căzut aveam asigurate imediat sub mine două cuie pe o semicoardă şi un al treilea pe cealaltă semicoardă. Trecusem deja cu vreo 2m de cel de-al treilea, deci preluase şi acesta o parte din şoc. Angi mi-a spus că, imediat după ce am lovit stînca cu picioarele, m-aş fi răsucit însă nu imi amintesc acest aspect. De asemenea mi s-a mai spus că am avut un noroc chior căci dacă aş mai fi căzut un metru şi ceva aş fi lovit un ţanc şi ar fi fost mai grav. Nici acest aspect nu l-am remarcat.

După dezmeticire mă trag pompiereşte de corzi şi ajung la cuiul patrat. Mă uit la el şi mă mir, nu de faptul că a ţinut ci de faptul că, din tot traseul, este singurul cui la care m-am întrebat dacă o ţine o cădere. Oricum, cuiul de sub el era mai firav şi nu cred că ar fi ţinut. Iar căderea a fost aşa de lungă datorită faptului că de la copacul de regrupare şi pînă la prima asigurare de la baza fisurii-horn sunt vreo 5 metri unde coarda nu stătea întinsă ci făcea o burtă. Nu mare, dar suficientă cît să mai lungească cu cîţiva metri căderea.

Depăşesc din nou cuiul salvator şi, pentru că nu vedeam nici o asigurare, pun o nucă într-o fisură bună. Urc mai sus şi nu fac mai mult de un metru că dau peste piton. Ascuns bine de tot în iarbă nu se lăsa văzut de la distanţă cu nici un chip.

Pe la jumătatea fisurii văd că traseul se ramifică. Fisura continuă spre dreapta cu încă cel puţin două asigurări vizibile, dar duce eveident spre regrupare din Vigh Tibi unde nu aveam ce căuta. O altă variantă părăsea fisura traversînd stînga pe sub o boltă şi ajungănd la o faţă concavă, un fel de diedru foarte deschis. Aici mă spetesc de zor să trec nişte paşi cotaţi pe schiţe cu 7- doar că nu îmi ies la liber sub nici o formă. Pentru că deja am pierdut foarte mult timp în urma căderii şi descîlcirii lungimii acesteia, mă hotărăsc să renunţ la încercarea de a trece la liber aşa că pun scăriţele şi trec la A1 aceste pasaje. Numai că nu e totul atît de uşor. O privire pe ham îmi confirmă faptul că nu îmi vor ajunge asigurările aşadar cobor şi scot vreo două bucle de mai jos. Dar nici aşa nu ajung motiv pentru care desfac buclele şi mă folosesc de anouri pentru a încropi alte asigurări.

După depăşirea feţei traversez diagonal dreapta şi ajung în regrupare. La stînga mea, la vreo 6m, se află regruparea din Peretele Porumbeilor.

LC5 - Pleacă vertical pe un horn larg cu vegetaţie şi cu bolovani instabili pe alocuri. După vreo 15m horul se termină şi deasupra noastră de formează un alt horn friabil, lipsit complet de iarbă. Aici traversăm orizontal spre dreapta, peste muchie, vreo 5m apoi continuăm vertical vreo 10m, pe o fisură şi o faţă cu prize mari, pînă în regruparea aflată la baza unei grote negricioase. Lungimea are vreo 30m şi maxim gradul 6 înainte de regrupare.

Hornul înierbat din LC5

Sub zona asta facem traversarea spre dreapta

traversarea spre dreapta, peste muchie

Mihai in R5

LC6 - Pleacă deasupra regrupării spre o grotă neagră deasupra căreia se află o surplombă care se trece direct. Se continuă vertical prinzînd linia unui horn strîmt, negricios. După depăşirea acestuia se iese pe o faţă ceva mai friabilă ce începe să piardă din veriticalitate şi din dificultate, fiind totodată mai rar asigurată aşa că trebuie căţărat cu atenţie. Se ajunge pe o crestuliţă pe care o urmăm ascendent spre stînga pînă aproape de vîrf unde regrupăm la spituri. Lungimea are aproximativ 35m şi un grad maxim de 6+ la surplombă şi horn.

Angi in R5

Angi in diedrul din LC6

Mihai in diedru din LC6

Iesirea in creasta. Finalul LC6

Mihai si Angi in R6

Andrei Holban şi încă o persoană in Creasta Turnului Ascuţit

LC7 - Pleacă vertical pe o michie a crestei apoi depăşeşte o mică faţă cu prize bune după care ţine linia crestei, panta şi dificultatea scăzînd, dar şi asigurările fiind mai rare. Se regrupează după vreo 55m la un bolovan cu pitoane.

Pe LC7

Ultima regrupare şi continuarea traseului pe portiunea lejeră

Grota lui Hili

LC8 - Această lungime se face după curajul fiecăruia, asigurat sau nu şi de aceea nu am trecut-o la lungimile traseului. Noi am ales să mergem asiguraţi căci eram oboşiţi şi nu avea chef de surprize. Se continuă pe muchie trecînd pe lîngă niste regrupări pe spituri, prinzînd apoi o potecuţă pămîntoasă ce continuă pe creastă spre crucea Sînduleştilor. Ne-am oprit după 60m cît are coarda şi de aici şi pînă la cruce am mers neasiguraţi, dar nici terenul nu mai punea probleme.

Sus, la cruce, am fost întîmpinaţi de un salvamontist care avea datoria de a aştepta să iasă toate echipele din perete şi a se asigura ca totul e ok. Am stat puţin de vorbă cu el despre zona de căţărare din chei apoi, după ce au sosit şi Mihai şi Dana, am plecat spre corturi cu gîndul la gulaşul mult aşteptat.

Aşuns jos, lumea a sărit pe mine. "Cum ai căzut?", "Cît ai căzut?", "Ce-ai simţit?" "Cum s-a întimplat?", "Ai păţit ceva?", "Eşti ok?". Am povestit ce-mi aminteam, am schimbat impresii despre traseu apoi am dat fuga la cuptor pentru a ne delecta cu gulaş. Pentru mine, nesătulul, două porţii mari de gulaş care, sincer, mi s-a părut mai puţin bun ca cel de anul trecut. Un fel de tocană de cartofi. Am completat cu nişte mici şi ceva beri apoi ne-am retras spre corturi pentru somn. De data aceasta un somn liniştit căci beţivanii plecaseră.

O întămplare ciudată a avut loc şi la corturi şi anume atît eu cît şi Mihai am găsit corturile deschise, deşi le lăsasem închise, mai mult ca sigur. Banuim că cineva a umblat în ele, deşi nu lipsea nimic. Probabil au aruncat un ochi după bani şi negăsind nimic au plecat. Deci atenţie mare cu ce lăsaţi în corturi.

Duminică dimineaţă plouă. Ieşim tîrziu din corturi şi constatăm că suntem printre ultimii care mai eram prin zonă. Strîngem şi noi şi plecăm spre case mulţumiţi că, contrar previziunilor meteo, am avut o minivacanţă frumoasă cu trei trasee urcate, dintre care unul lung şi foarte fain.