Cornel mai bătea din cînd în cînd cîte un apropo dacă nu am vrea să încercăm cățăratul pe gheață așa că, profitînd de faptul că aveam pe cineva care să ne îndrume despre ce și cum, acceptăm invitația lui de a merge la Negoiu pentru a face cățărare pe cascadele de-acolo.
Alături de Claudia, Ciprian și Cornel plecăm entuziaști spre Făgăraș cu gîndul de a sta vreo trei zile la cabana Negoiu. Vremea nu pare prea promițătoare. Destul de cald pentru perioada aceasta a anului. Și nici zăpada nu e cine știe ce.
Părăsim Porumbacu de Sus și ne avîntăm pe drumul forestier ce urcă pe Valea Șerbotei, în primă parte cu mașina, apoicu piciorul. Depășim cîteva mici blocuri de gheață cu care ne pozăm apoi începem urcușul. Sunt surprins să constat că poteca turistică ce urcă spre Cabana Negoiu este acum lățită și transformată într-un drum pe care se poate urca cu mașina de teren pînă la cabană. Ca dovadă stă și mașina parcată în fața cabanei.
Urcușul nu e dificil, dar trag tare și ajung la cabana leșinat, dar mulțumit de ritm.
Aici avem surpriza de a nu gasi camerele încălzite. Lipsa de comunicare sau telefonul fără fir între noi, administratorul cabanei și ajutorul de cabanier.
Seara nu prea avem ce face așa că mîncăm cîte ceva apoi ne băgăm la somn.
Dimineața avem surpriza unei zile mohorîte, cețoase. Cascadele nu se văd, iar pe jos sunt asternuți cîțiva centimetri de zăpadă. Renunțăm la ideea de a urca în căldare pentru că vizibilitatea nu e prea mare și alegem să coborîm la drum să ne jucăm pe cele cîteva blocuri de gheață pe lîngă care trecusem la urcare și care păreau tocmai bune pentru inițiere. Colac peste pupăză, aproape cînd să ajungem la drum iese și soarele.
Ajunși jos ne echipăm și, după ce Cornel pune două manșe, ne luăm rolul de învățăcei în primire. Incet, încet mă prind care e schema cu urcatul pe verticală. Dacă pe plan ușor înclinat nu-s probleme, pe plan vertical schema implică și ceva condiție fizică la brațe și antebrațe. Adica ai nevoie de ceva mușchi atît pentru lovirea cu pioletul cît și pentru a te ține de el. Dar e frumos. Foarte frumos.
Ne jucăm pe rînd, fiecare de mai multe ori apoi, pentru că se apropia seara, ne strîngem catrafusele și o luăm ușurel spre cabană unde cinăm și povestim ba de una ba de alta pînă ce oboseala ne direcționează către camere.
Ziua următoare e la fel de mohorîtă, dar o luăm, totuși, la deal spre cascadele Sărății pe poteca marcată cu triunghi albastru, potecă ce mai poartă numele de "Cărarea Zmeilor".
Urme nu-s așa că tăiem noi. La început Cornel, dar cînd acesta, Claudia și Ciprian decid să-și pună rachetele eu și Angi rămînem singurii care ne luptăm cu acumulările de zăpadă. Și ca șă fie totul frumos zăpada era fix de-aia nasoală, de-aia pe care călcai și te ținea pînă la un punct apoi se rupea sub greutatea ta. În felul ăsta am ajuns la baza cascadei ud leoarcă și sleit de puteri.
Aici, din păcate, veștile nu sunt tocmai plăcute. E cald și cascadele sunt cam moi. E clar că nu avem cum să punem manșe așa că renunțăm. Doara Cornel se avîntă de unul singur printre limbile de zăpadă și gheață. Noi nu facem altceva decît să-l urmărim și să-l pozăm apoi, după ce se retrage și el, ne întoarcemla cabană și, pentru că vremea dădea semne de încălzire, ba mai mult, începuse să plouă, ne strîngem lucrurile și plecăm spre casă căci se pare că iarna asta e ciudată rău. Caldă și fleșcăită.
Cu toate acestea, chiar și cu o minicascadă, tura ne-a adus primul contact cu cățărarea pe gheață și se pare că ne-a plăcut. Acum așteptăm ierni mai țepene, cu cascade mai mari și bine înghețate, dar ce prognozează ăștia cu încălzirea globală nu pre sună a bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu