Se apropie Craciunul, apoi revelionu, dar pana atunci mai avem chef de-o scurtă ieşire.
Pentru că nu mai fusesem de foarte mult timp la Curmătura alegerea e ca şi făcută şi, tot pentru că nu am mai urcat prin
Crăpătură de foarte multă vreme, varianta de traseu este şi ea luată. Rămînea să stabilim la faţa locului dacă zăpada ne va
permite.
Plec doar cu Mihai şi Dana. In Zărneşti observăm că zăpada nu e atît de mare pe cît ne aşteptam aşa că rămînem la varianta de urcare aleasă. Traseul pînă la intrarea pe Valea Crăpăturii se desfăşoară pe curbă de nivel aşa că e mai mult o plimbare.
Intrăm pe vale şi începem urcuşul. Zăpada nu e mare, cel puţin deocamdată. Ne apropiem repede de porţiunea cu stîncărie. Valea
e mai lungă decît îmi aminteam, iar în porţiunea ei superioară zăpada e uscată cu ceva gheaţă dedesubt, fapt ce îngreunează
urcuşul. Zăbovim cu privirea pe traseele pitonate "salivînd" după un mic cocoţ la stîncă.
-Uite, un piton!
-Da. Uite-l pe următorul mai sus, lîngă smocul acela de iarbă şi mai sus, pe fisura aia, încă unul.
-Aha. Uite şi aici o linie de pitoane. Ce vechi sunt!
Cam aşa a decurs urcarea pe lîngă pereţii de stîncă. Mai mult cu ochii în sus decît pe unde călcam.
Ah, de-ar veni mai repede vara...