La Padina prin Strungulița

Tot o zi de iarnă care nu prea și-a arătat colții, pe sfîrșit de ianuarie vremea părînd mai mult a sfîrșit de iarnă, ba chiar primăvară pe alocuri.

Vrem să ieșim, dar condițiile zăpezii nu prea ne îmbie la trasee riscante așa că o tură relaxantă nu ne displace, drept pentru care din urna extragem bilețelul pe care scrie "Padina". Plecăm la drum în grup de cinci: Cosmin, Miha, Angi, Andreea și eu, adica io.

Citeşte tot articolul

La Padina prin Şaua Strunga. Whiteout cînd ne aşteptam mai puţin.

Am plecat la munte fără a avea un plan prestabilit. Ştiam doar că vrem pe munte, vrem să ne mişcam şi, dacă e posibil, să fie şi un traseu frumos.

Cum încă e iarnă şi nu tot ce-i traseu e şi accesibil am tot oscilat între diverse variante pentru a alege ca favorită o urcare la Padina dinspre Şimon. Traseul, nou pentru mine, are un parcurs frumos şi lejer, dacă e vară. Dacă e iarnă s-ar putea ca lucrurile să nu fie chiar atît de uşoare.

Am lăsat maşina la capătul satului Şimon pornind la pas pe drumul forestier ce se desfăşoară pe firul Văii Şimonului, zisă şi Valea Cătunului. Acolo unde firul văii coteşte stînga spre Valea Gaura poteca schimbă macazul urmărind firul Vîlcelului Guţanului ce ne scoate în Poiana Guţanului în imediata apropiere a fostei cabane de vînătoare Bângăleasa.

Citeşte tot articolul

La Padina pe drumul Urlatorilor, cu fotografii în alb şi negru

E iarnă şi turele uşoare le programăm ţinînd cont de cabanele disponibile. Acum ne dorim o tură se relaxare care să nu fie nici prea aproape dar nici prea departe, o tură în care să mergem ceva mai mult, dar unde traseul sa nu fie prea dificil. Padina este ideală pentru o astfel de tură, căci indiferent pe unde ai lua-o traseul e destul de lung, aşa că rezervăm camerele şi ne pregătim de drum.

Suntem cu două maşini. Într-una Dana, Angi, MIhai şi eu, iar în cea de-a doua Borcan şi Irina. Evident că pierdem vremea pe drum cu tot soiul de cumpărături sau cu pauză de tortilla în Buşteni aşa că ajungem puţin cam tîrziu la hotel Silva unde cu greu găsim un loc de parcare.

Ne luăm bagajele la spinare şi dă-i la deal pe poteca ce duce spre cantonul Shiel. Cărarea e bătută aşa că nu avem altceva de făcut decît să ne bucurăm de liniştea pădurii şi de peisajul care ni se arată, din cînd în cînd, printre golurile dintre copaci.

Ajungem la locul numit "La Vinclu". Denumirea vine de la faptul că funicularul care, pe vremuri, aproviziona cu buşteni fabrica de hîrtie Shiel avea în acest loc o schimbare de direcţie. Aici facem un mic popas, coborînd cîteva zeci de metri pe o potecuţă ce ne duce la un izvor, ultima sursă de alimentare cu apă pînă la cabana Piatra Arsă.

Citeşte tot articolul

Prin Bucegi.

N-am tras bine aer în piept după parcurgerea Acelor Morarului că dorul de munte se face iarăşi simţit. De data aceasta mă bate un gând să urc Valea Coştilei întrucât nu am urcat-o niciodată şi aş vrea să văd ce am pirdut.

Însoţit de Angi păşesc pe peronul Gării de Nord de unde luăm personalul de şase jumătate spre Busteni. În tren plictiseală mare. Atât de mare încât am avut timp să urmăresc două grăsane ce ocupau banchetele de lângă noi. Au urcat în tren mâncând. După jumătate de oră au tăbărât pe covrigi. După altă jumătate pe nişte senvişuri. Apoi nişte pizza.. şi tot aşa. Probleme cu glanda. Ştiu...

În sfârşit ajungem la Buşteni şi pornim voioşi pe Drumul Munticelului, pe varianta din stânga, cea nemarcată. Cu ani în urmă, într-o toamnă, numărasem până la refugiul Coştila aproximativ cincisprezece excremente de urs. Acum nimic. Oare să fi dispărut urşii din zonă?!...

Destul de repede ajungem la băncuţa cu izvor, iar de aici nu mai sunt decât câţiva paşi până la refugiu. Pustiu. E luni şi e pustiu. Arunc o privire prin refugiu şi îmi amintesc de vara în care am stat aici două săptămâni. Saltelele de burete nu mai sunt, băncuţele învelite în pături negre prinse cu scoci portocaliu sunt acum goale, masa cândva acoperită cu muşama te întîmpină acum cu lemnul ei întunecat, trist. Dulapul de pe peretele din dreapta a dispărut, probabil pus pe foc de vreun idiot... Ma cuprinde nostalgia vremurilor de odinioară.

Începem urcuşul pe vale. Vremea e relativ ok, dar ghetele pe care le are Angi în piciore nu. Alunecă pe fiecare piatră. Nu au aderenţă, iar vârful rotunjit şi flexibil nu poate fi folosit pe prize aşa cum ar trebui. Angi nu se simte confortabil aşa că decidem să renunţam la Valea Coştilei. Asta e(mama lui de animal care i-a furat bocancul!!). Angi s-a simţit aiurea pentru acest abandon, dar cred că e mult mai important să ştii să renunţi la timp.

Valea Coştilei

În consecinţă iată-ne în situaţia de a alege un alt traseu. Mălăieşti iese din calcul căci am fost de prea multe ori acolo. Pe Valea Jepilor sau pe Schiel nici atât căci ar trebui să coborâm iar în Buşteni. A rămas Valea Cerbului. Uşoară şi pretabilă ghetelor "Sugus"... gumate şi moi.
Iată-mă urcând pe o vale ce nu-mi plăcea datorită serpentinelor epuizante şi, parcă, interminabile din căldarea finală.

Dar surpriza acestei vai a fost atât de frumoasă încât am uitat de toată tărăşenia cu serpentinele.

Cu puţin înainte de a ajunge în căldare, dintre ceţurile ce ne învăluiau, o capră neagră ni s-a arătat în toată splendoarea ei. Cea mai tâmpiţică reprezentantă a speciei căpreşti din câte am întâlnit. Era la douăzeci de metri de noi şi păştea dintr-un smoc de iarbă. Am pus repede teleobiectivul pe aparat şi am început să mă apropii de ea. Cum făceam un pas cum ridica capul din iarbă privindu-mă suspicios. Iar îl lăsa, iar mai făceam un pas. La un momentdat şi-a dat seama că ceva nu e ok şi a fugit în susul pantei. Am rămas pe loc aşteptând-o. După puţin timp a revenit la acelaşi smoc de iarbă. Am reuşit să mă apropii la vreo şapte, opt metri de ea şi după ce i-am făcut câteva cadre profitând şi de o ridicare temporară a ceţii, a fugit.

Am reluat drumul spre Vârful Omu. Treptat, ceaţa s-a îndesit, iar o burniţă rece a început să cadă când noi tocmai ajunsesem la poţiunea cu serpentine. Şi dă-i şi urcă, şi dă-i şi tremură...

Angi aşteptând să termin şedinţa foto cu capra..

Acele Morarului

Parcă am mai văzut poziţia asta...

Ajungem la cabană rebegiţi de frig şi bine muiaţi de burniţa rece. Ne înfigem repede în câte o cana cu vin fiert, o ciorbă de legume şi nişte cabanos cu iahnie.
Sala de mese e plină cu turişti străini ce dispăreau, rând pe rând, către priciuri.
După ce terminăm de mâncat şi ne mai încălzim puţin plecăm spre Padina. Coborâm pe Valea Obârşiei.

Valea se prezintă frumos. Înşelătoare la prima vedere, cabana Peştera pare atât de aproape că te şi întrebi de ce timpul de parcurgere e de două ore. Ai impresia că într-o oră, cel mult, eşti jos, dar rămâi cu ea, impresia. Cobori, şi cobori, şi cobori.

Cascada Obârşiei

Lolek şi Bolek

Sisif

Pe-nserat, când turmele se retrag spre ţarcuri, când păsările amuţesc şi se mai aud doar câinii ciobanilor la îndepărtatele stâni, ajungem, osteniţi, la cabana Padina. Pe platoul din faţa ei se desfăşoară pregătirile festivalului Padinafest. Noi ne grăbim spre cabană şi ne cazăm.

Cabana, proaspăt renovată, arată foarte bine. Camera în care ni s-au dat paturile este foarte spaţioasă. Zece paturi supraetajate, răsfirate astfel încât să ai loc berechet printre ele. Parchet pe jos, termopan maro, lenjerii curate, saltele nici prea tari dar nici prea moi. Condiţii excelente pentru doar 20lei pe noapte de persoană.

Dimineaţă însă, pe la nouă şi jumătate, nu am putut lua nimic de mâncare de la bucătăria cabanei căci, chipurile, la ora aia ei nu pregătesc nimic. Păi dacă la ora aia nu, atunci când? Luăm micul dejun la unsprezece? Ne mulţumim cu ce aveam prin rucsaci şi cu o cafea, singura ce putea fi făcută atunci şi plecăm spre Piatra Arsă.

Din vorbă-n vorbă ajungem pe platou. Suntem iarăşi învăluiţi în ceaţă. Noroc că nu burniţează. Intenţionăm să coborîm pe la Cantonul Schiel, dar facem cum facem şi-o apucăm pe marcajul bandă galbenă care, din câte îmi amintesc, duce la Caraiman.
Nu-i nimic. Ştiu eu o scurtătură din perioada când bântuiam de unul singur prin Bucegi. Imediat ce ieşim din jnepeni facem dreapta pe o vale, cred că a Urlătorii Mari, şi ieşim de-ndată la porţiunea cu lanţuri din drumul Schiel.

De aici la vale pe binecunoscutul traseu.

Ajungem în Buşteni unde tăbărâm pe un magazin cu senvişuri, apoi la gară pentru bilete, încă puţin relaş prin parcurile Buşteniului şi la final trenul personal Braşov - Bucureşti Nord.

Pe curând...

Citeşte tot articolul