La Padina prin Şaua Strunga. Whiteout cînd ne aşteptam mai puţin.

Am plecat la munte fără a avea un plan prestabilit. Ştiam doar că vrem pe munte, vrem să ne mişcam şi, dacă e posibil, să fie şi un traseu frumos.

Cum încă e iarnă şi nu tot ce-i traseu e şi accesibil am tot oscilat între diverse variante pentru a alege ca favorită o urcare la Padina dinspre Şimon. Traseul, nou pentru mine, are un parcurs frumos şi lejer, dacă e vară. Dacă e iarnă s-ar putea ca lucrurile să nu fie chiar atît de uşoare.

Am lăsat maşina la capătul satului Şimon pornind la pas pe drumul forestier ce se desfăşoară pe firul Văii Şimonului, zisă şi Valea Cătunului. Acolo unde firul văii coteşte stînga spre Valea Gaura poteca schimbă macazul urmărind firul Vîlcelului Guţanului ce ne scoate în Poiana Guţanului în imediata apropiere a fostei cabane de vînătoare Bângăleasa.

Urcînd prin poiană, apoi făcînd dreapta în apropierea stînei, ajungem, după un mic urcuş, pe piciorul pe care se afla cabana mai sus amintită unde intersectăm poteca marcată cu bandă roşie ce vine din Şimon pe Piciorul Pleşei. Continuăm pe potecă printr-o zonă lină pînă ce ieşim din pădure în poiana de pe Muchia Rea. Aici suntem luaţi în primire de vînt.

Drumul continuă pe curbă de nivel pe sub Muntele Grohotişul. Deşi în prima parte nu sunt condiţii prielnice avalanşelor avem ceva emoţii la traversarea mai multor mici avalanşe curse cu ceva vreme în urmă. Ba, mai mult, emoţiile cresc atunci cînd stratul de zăpadă se măreşte, mai ales că pantele pe care trebuie să le traversăm sunt destul de accentuate. Mihai preia conducerea atunci cînd mie mi-e prea teamă să mă avînt prin zăpada ce nu-mi inspiră încredere. Tăiem potecă rînd pe rînd cu ochii cînd la pantele de sub noi, ce se pierd spre liziera pădurii, cînd spre firele din amonte, fire de unde picaseră avalanşele.

Din fericire ajungem cu bine în Şaua Strunga unde facem un mic popas la bătrînul refugiu, loc de bun adăpost împotriva vîntului ce suflă destul de tare.

Poiana Guţanului

Asa stiu cei de la parc sa amenajeze panourile informative

prima miniavalansă

refugiul din Şaua Strunga

De aici coborîm lejer spre Padina pe traseul marcat cu cruce roşie, ajungînd la cabană odată cu lăsarea întunericului.

Partea aceasta a Bucegiului este o curiozitate din punct de vedere geologic. În general, cand spui Bucegi spui conglomerat doar ca în zona apuseana a masivului predomină calcarul. Trecerea de la calcar la conglomerat este foarte vizibilă în zona cabanei Padina.

La cabană suntem bine primiţi şi ni se repartizează camera apoi, după ce ne schimbăm, coborîm la masă unde ne punem la mici povestioare cu Octavian, Radu, Mike şi Irina, veniţi şi ei aici, dar pe schiuri.

trecerea de la calcar la conglomerat

Seara trece repede, nopatea la fel, iar dimineaţa ne aşteaptă cu vreme bună sau cel puţin aşa ni se părea pe moment. După micul dejun plecăm pe acelaşi drum pe care venisem, transpirînd sub razele de soare ce ne-au întovărăşit o bună parte din urcarea spre Şaua Strunga doar că, odată ce trecem prin şa, vremea este cu totul alta.

O ceaţă deasă ne întîmpină încă de la primii metri. Pentru început încercăm să urmăm aceleaşi poteca din ziua precedentă doar că vîntul din timpul nopţii acoperise aproape integral urmele. Pe mici porţiuni puteam distinge cîte ceva dar pe o mare parte din drum nu mai zăream absolut nimic. Fenomenul numit "whiteout" îşi făcea simţită prezenţa căci mare parte din traseu nu puteam să văd mai mult de doi metri. Lipsa contrastului şi a punctelor de reper, albul imaculat pe care-l vedeai oriunde te uitati, îţi lăsau impresia că terenul e drept, dar ştiam din ziua precedentă că la stînga noastră sunt pante abrupte aşa că puneam fiecare pas cu maximă precauţie. Ajunsesem să duc băţul de ski în faţă, precum duce orbul bastonul alb, folosindu-l o dată pentru a pipăi terenul şi a doua oară pentru a ajuta ochii să focalizeze pe ceva.

De vreo doisprezece ani lucrez în domeniul foto corectînd culori şi luminozităţi. În tot acest timp am dezvoltat capacitatea de a distinge nuanţe foarte fine de culoare sau diferenţe infime de luminozitate aşa că, acum, acest lucru m-a ajutat enorm. Pe albul imaculat ce ne înconjura, diferenţele de cîţiva milimetri ale urmelor din ajun creau umbre extrem de vagi, dar suficiente pentru a contura o direcţie de urmat.

Din loc în loc ceaţa de mai risipea şi puteam remarca, liniştiţi, că suntem pe drumul cel bun. Pas după pas am ajuns în apropierea stînei din zona Piciorului Merezu.

Aici avem surpriza de a descoperi urme proaspete, dar, datorită ceţii foarte dese, cei ce urcaseră făcuseră cale-ntoarsă. Aveam să ne întîlnim cu ei la numai cîteva sute de metri distanţă.

De aici ceaţa s-a ridicat iar noi am continuat coborîrea fără alte peripeţii, ajungînd la maşină destul de devreme.

Ce bine-i cînd se termină cu bine!

A fost un traseu frumos, un traseu pe care nu ne aşteptam să avem prea multe surprize. Cu toate acestea am avut parte de suficiente emoţii aşa că mi se confirmă încă o dată că şi cel mai simplu traseu poate avea momentele lui de neuitat.