Negoiu. Prima experiență de cățărare pe gheață.

Cornel mai bătea din cînd în cînd cîte un apropo dacă nu am vrea să încercăm cățăratul pe gheață așa că, profitînd de faptul că aveam pe cineva care să ne îndrume despre ce și cum, acceptăm invitația lui de a merge la Negoiu pentru a face cățărare pe cascadele de-acolo.

Alături de Claudia, Ciprian și Cornel plecăm entuziaști spre Făgăraș cu gîndul de a sta vreo trei zile la cabana Negoiu. Vremea nu pare prea promițătoare. Destul de cald pentru perioada aceasta a anului. Și nici zăpada nu e cine știe ce.

Părăsim Porumbacu de Sus și ne avîntăm pe drumul forestier ce urcă pe Valea Șerbotei, în primă parte cu mașina, apoicu piciorul. Depășim cîteva mici blocuri de gheață cu care ne pozăm apoi începem urcușul. Sunt surprins să constat că poteca turistică ce urcă spre Cabana Negoiu este acum lățită și transformată într-un drum pe care se poate urca cu mașina de teren pînă la cabană. Ca dovadă stă și mașina parcată în fața cabanei.

Citeşte tot articolul

La refugiul Călțun, imediat după rev.

Imediat după revelion,ca să începem anul cum se cuvine, se cerea o ieșire urgentă la munte . Cornel vine cu propunerea de a merge la refugiul Cățun și a încerca o urcare pe Negoiu, idee ce-mi surîde de cum o aud așa că dimineață pornim alături de Cornel și Cristina spre Făgăraș.

Drumul spre Piscul Negru trece repede, mai puțin pentru Angi care urăște serpetinele de pe malul lacului de acumulare. De la Piscul Negru mai urcăm puțin pînă la Conacul Ursului, loc unde lăsăm mașina și, după ce ne echipăm, o luăm la pas pe poteca din spatele cabanei, potecă marcată pe copaci cu un desen ce imită amprenta de urs.

Citeşte tot articolul

Făgăraș. Fereastra Mare a Sâmbetei

La Cabana Sâmbăta nu mai fusesem niciodata așadar ideea unei ture în zonă mi s-a părut excelentă. Miha și Iulian s-au ocupat de rezervări și de anunțat oamenii reușind să adune nouă persoane dornice de plimbăreală. Silvia Dinu, Irina Alexiu, Mihaela Puiu, Angela Ion, Francois le Galliot, Radu Diaconescu, Cosmin Pobleanu, Marius si eu formam marea gașca împărțită în vreo trei grupulețe, fiecare cu mașina lui și cu ora lui de plecare. Important era să ne întîlnim cu bine la cabana Sîmbăta, sîmbătă, a 29-a zi a brumarului lui 2014.

Eu și Angi ne-am făcut loc în mașina lui Cosmin și a Mihăi pornind spre Valea Prahovei dis de dimineață, dar nu chiar cu noaptea-n cap.

Citeşte tot articolul

O noapte la refugiul Călțun. Ăla vechi.

Umbla vorba prin tîrg cum că s-ar fi instalat un nou refugiu în zona lacului Călțun. Se spunea că e o minunăție de refugiu așa că am ne-am făcut bagajele și am purces la drum către Piscul Negru unde am lăsat mașina echipîndu-ne pentru traseu.

Jos, vremea era încă tomnatică, dar sus pantele văilor glaciare erau acoperite cu zăpadă așa că punem în bagaje colțarii și pioleții și pornim voinicește pe firul Văii Paltinului pe care urcăm domol pînă într-o poiană largă, aflată puțin mai sus de confluența pîrîurilor Paltinul și Călțun, loc unde poteca începe să capete altitudine.

Citeşte tot articolul

Creasta Vîrtopel-Arpăşel şi Muchia Buteanu din Făgăraş

E vremea pentru o tură de plimbăreală ca să mai activăm şi alte grupe musculare decît cele folosite la cocoţ aşa că facem planurile pentru ceva plimbare. Şi cum nu ne lasă microbul de a lăsa corzile din mînă alegem ceva unde să ne şi plimbăm, dar să şi căţărăm ceva. Am tot fost întrebat dacă am făcut Creasta Vîrtopel Arpăşel şi lumea rămînea surprinsă că nu am făcut-o, de parcă această creastă era un fel de examen prin care trebuia să trec pentru a merge mai departe.

Şi uite că acum a venit şi rîndul ei, că doar toate au un rînd al lor.

Citeşte tot articolul

Vf. Lespezi - Făgăraş

Cum spuneam în postarea precedentă, pentru primul sfîrşit de săptămînă din an aveam deja planificată o tură în Făgăraş. La revelion i-am cooptat pe Ruxi şi Andrei aşa că gaşca s-a mărit şi astfel ne-am grupat în două maşini. Într-o maşină Florin, Angi, Anca şi eu, iar în altă maşină Ruxi, Andrei şi Sorina.
Plecăm din Bucureşti puţin decalaţi şi ne dăm întîlnire la barajul Vidraru, iar de acolo continuăm spre complexul Piscul Negru unde parcăm maşinile şi ne ocupăm de alimentat burţile la restaurantul unuia dintre hoteluri.

După îndestulare ne echipăm şi pornim pe marcajul punct roşu, marcaj ce pleacă chiar de lîngă parcarea în care am lăsat maşinile.

Citeşte tot articolul

Fagaras- Barcaciu (poveste-n versuri)

Am plecat din capitală, din poluatul meu oraş
La sfîrşit de săptămînă, spre-ndrăgitul Făgăraş.
Opt drumeţi în două cete ne-avîntăm către Avrig
Nu e viscol, nu e soare, nu e cald, dar nu-i nici frig.

Citeşte tot articolul

Făgăraş. Valea Rea - Vf. Moldoveanu

Uneori mă întreb şi eu cum de nu am ajuns pînă acum pe cel mai înalt pisc de la noi din ţară. Poate că răspunsul stă în faptul că nu am urmărit şi nu urmăresc să ating recorduri de nici un fel, sau că vîrful cu pricina mi se părea atît de neinteresant încît nu merita organizarea unei ture special pentru el.

Citeşte tot articolul

Fagaras - Cabana Turnuri (5-6 feb. 2011)

   Am facut ce-am facut si am mai prins o raceala ce m-a tinut in casa pe sfarsit de ianuarie si uite cum se implineste luna de la ultima iesire. Vine sfarsitul de saptamana, cel liber, asa ca planuiesc un munte.

   Vorbesc cu Mihai sa stabilim o iesire si o destinatie. Variantele curg pe banda rulanta asa ca avem de ales intre o tura cu cortul in Macin, o iesire in Iezer, o iesire in Leaota si ca ultima varianta cabana Turnuri din Fagaras.
  Rand pe rand renuntam la ele ca la intrebarile gresite din testele grila:
- Macin. Cu cortul dupa o saptamana de la raceala ce m-a tinut la pat se exclude din start.
- Iezer. Ar fi ceva dar parca nu ma atrage acum.
- Leaota. In care cabana? In aia cu geamuri sparte si vai de ea in care mai si platesti ca sa ai unde degera? Pai nu, multumesc, pot degera si moca daca vreau neaparat.
-Turnuri. Cu ani in urma am coborat din Podragu si pe traseu era marcaj: Pana in Victoria 5 ore. Dupa vreo ora de coborare alt marcaj: Victoria 4 ore jumatate. Ei na?!!? Dar cum or fi marcat astia traseul? Iarna, pe schiuri? Am jurat atunci ca nu o sa urc in Podragu pururea si in vecii vecilor, Amin, Doamne miluiesteee, Doamne miluiesteee, Doamne miluiesteee... De Turnuri stiam ca-i mai la vale insa tot pe valea "timpilor relativi" era.

   Totusi, dupa ce am analizat celelalte optiuni, alegem Turnuri.
Sunt vehiculati timpi de parcurgere a traseului undeva intre 5 si 7 ore. Hm...Ne gandim, analizam varianta de a merge cu masinile cat mai mult pe forestier, mai suna cineva la cabanier si intr-un final aflam ca-s cam 5 ore maxim de la cabana Arpasu. Asa mai merge.

  Dau sfara in tara ca plec in Fagaras la Turnuri si altor prieteni ce isi exprimasera dorinta de a iesi in week-end. O prietena ma refuza motivand ca vrea o tura mai mare si mai tare decat mers pana la cabana in Turnuri si ca urmare se duce in Piatra Mare. O fi traseul asta mai mare si mai tare dar cred ca numai daca-l urci legat de maini si de picioare....
Alt amic dupa ce imi zice toata ziua ca 99% merge ma suna seara si imi spune ca nu mai poate sa vina. Imi insira niste motive si-si cere scuze. Asta e. Stie el mai bine.
   Dintre toti cei 4 insi pe care ii trecusem la potentiali pasageri in masina noastra raman doar cu Florin zis si Fane care, dupa ce m-a blagoslovit bine de tot ca nu l-am anuntat de tura din Negoiu, confirma prezenta.
Alti participanti la tura sunt: Dana si Radu (din Bucuresti), Romeo si Mihai (din Ploiesti) si Iuliana zisa si Eoliana din Sibiu.

   Bagajele nu sunt grele tinand cont ca mergem doar pentru o seara. Pe langa haine si ceva mancare mai pun coltarii, pioletul si betele de schi, acestea din urma fiind singurele de care m-am folosit. Celelalte le-am luat preventiv gandindu-ma la gheturile pe care le-am avut de traversat prin padure in tura precedenta.
Stabilesc cu Fane sa plecam la 6,30 din Bucuersti. Dimineata insa ma moscai putin si uite ca plecam pe la 7. In drum spre Ploiesti oprim la bunici la tara sa ne luam doza de 4litri de vin.
La Ploiesti fac stanga la giratoriu sa intru pe centura si mentin o viteza de 70 si ceva la ora numai ca, dupa cateva sute de metri, pe dreapta, dupa o trecere de pietoni unde imi amintesc tardiv ca era o reducere de viteza semnificativa, ma trezesc cu frumusete de masina de politie cu radarul spre noi. Bai sa fie. Cat era limita acolo? Si da-i si calculeaza. Daca era 30 si eu ma apropiam de 80 sunt aproape de aia 50 km peste viteza legala, motiv de suspendare a carnetului. Ptiu drace, nu acum ca vine primavara si trebuie sa scot motorul de la hibernare. (am aflat la intoarcere ca in portiunea respectiva nu exista niciun marcaj de limitare a vitezei pe marginea drumului ci doar unul cu vopsea de-aia groasa dar sarita mai mult de jumatate, desenat pe mijlocul strazii). Asta e.. ce-o fi o fi. Ne continuam drumul.

   Aflam ca ceilalti sunt putin inaintea noastra si ca vor opri in Comarnic sa cumpere cozonac. Mda, noi cu vinul ei cu cozonacul... fiecare cu energizantele lui.

   Ii depasim la Comarnic si ne dam intalnire la benzinaria din Rasnov unde voiam sa alimentam atat masina cat si burtile. Dupa ce facem plinurile de rigoare ne continuam calatoria catre Arpasul de Jos unde parasim drumul national indreptandu-ne catre Arpasul se Sus. Aici ne intalnim cu Iuliana, cerem niste indicatii de la localnici si plecam cu intentia de a ajunge la cabana Arpasu. Intentia era buna indicatiile ba. Mai ratacim o leaca prin satucul acesta pentru ca in final sa ne arate cineva drumul coerct.

   Mergem pe el cale de cativa kilometri pana ce ajungem la o bifurcatie de unde nu stim incotro sa o luam. Marcaje din parti, oameni la fel.... Asa ca scoatem harta sa ne lamurim. Alegem varianta ce merge spre stanga la indicatiile lui Mihai care mai trecuse pe aici cu bicicleta cu ceva vreme in urma. Intr-adevar, trecem pe langa o cabana care putea fi sau nu cabana Arpasu si continuam drumul prin padure nu fara ceva emotii cand intr-o panta cauciucurile de toate sezoanele refuza cu incapatanare sa prinda aderenta drept pentru care Mihai si Florin ma ajuta cu impinsul. Trecem de portiunea aceasta si continuam pana la o alta bifurcatie unde, minune, se afla un marcaj turistic. Un stalp indicator ce ne arata vreo 4 ore pana la cabana Turnuri.

Facem cateva aranjamente de trei masini luate cate una si puse in asa fel incat sa nu ne trezim la intoarcere ca utilajele exploatatorilor forestieri ne lasa pietoni. Ne echipam si dam sa plecam moment in care imi amintesc ca uitasem in masina pretiosul vin. Descui masina si il rog pe Florin sa ia cele doua sticle de vin. Pe una i-o dau lui Mihai si pe alta o pun pe rucsacul meu.
In sfarsit plecam urmarind marcajul triunghi rosu ce avea sa ne calauzeasca pana la cabana. Si mergem si mergem si dupa vreo 15-20 de minute imi amintesc ca parca nu am incuiat masina dupa ce a scos Florin vinul. Si ma framant sa-mi amintesc daca am facut gestul apasarii butonului de telecomanda sau nu. E clar ca initial am incuiat masina dupa care am descuiat-o sa scoatem vinul si de aici pauza.... lipsa memorie... bad sectors on hard drive. De lene si pe principiul "poate am incuiat totusi" iau decizia de a merge inainte.

   Pe drum intalnim cateva caderi de apa inghetate. Dupa accidentul de pe transfagarasan cu tipul care a murit strivit de un astfel de turture ma cam feresc sa ma apropii de ele.

   Traseul urmeaza pentru inceput drumul forestier de pe Valea Arpasului si dupa cativa kilometri coteste brusc spre stanga spate incepand un urcus sustinut, pe versantul drept al vaii (stanga cum urci). Deja de pe drumul forestier ne separam in doua grupulete. Eu, Mihai, Iuliana si Florin o luam inainte avand un ritm putin mai alert in timp ce Dana, Radu si Romeo raman ceva mai in urma.

   Traseul nu e dificil. Dupa portiunea de inceput cu un urcus putin mai abrupt se domoleste pana-intr-atat incat, la un momentdat, incepe sa coboare. Si coboara. Si coboara. Stau cu Mihai si ne intrebam daca noi week-end-ul acesta "urcam la Turnuri" sau "coboram la Turnuri". Dupa cum e traseul cred ca ultima varianta are castig de cauza. Insa nu pentru mult timp caci vine si portiunea de urcus. Ajungem la marcajul ce ne anunta ca mai este o ora pana la cabana.

Buuuun. Pana aici facusem aproape trei ore. Eram in grafic. Intr-o ora suntem la cabana. Mda. Asta era "socoteala de-acasa". Aia din targ dadea cu virgula caci ora pana la cabana a avut 90 de minute.

   Ma uitam in sus si incercam sa-mi dau seama cam pe unde se termina padurea, cabana fiind la iesirea din aceasta. Degeaba. Nu prea zaream mare lucru. La un momentdat aud latratul cainilor ceea ce inseamna ca nu mai aveam mult. Un indicator ma anunta ca mai sunt doar 15 minute. Din fericire asta a indicat bine.
Ajung la cabana cu cateva minute inaintea celorlalti trei si sunt intampinat de caini si cabanier care ma indruma catrecabanei.

   Inaintea noastra sosise un grup maricel din Brasov si pe ei ii bagase in cabana, pentru noi ramanand priciurile. Anexa, lipita de cabana, pare mai de graba o magazie, utilata cu o sobita tip godin ce nu prea inspira sentimentul de caldura. Cand am sosit eu cabanierul abia incepuse sa faca focul asa ca inauntru era ceva fum care m-a cam nelinistit insa odata cu incalzirea incaperii tirajul a functionat relativ normal si fumul nu a mai iesit decat de foarte putin ori.

   La cinci minute dupa mine sosesc si ceilalti trei companioni. Cu exceptia Iulianei, careia nu i-a suras ideea de a dormi acolo caci nu-si luase sacul de puf, noi ceilalti am fost multumiti si mai ales optimisti. Florin nici macar nu avea sac dar erau suficiente paturi asa ca nu ne facem griji.

   Dupa ce luam pe noi ceva haine uscate ne facem intrarea in sala de mese unde luam contact cu grupul brasovean. Nu erau chiar genul de oameni pe care ma asteptam sa-i gasesc iarna in cabana in Fagaras insa bravo lor ca au urcat pana acolo.
Ne-am asezat la masa libera care mai ramasese si am comandat ceva de mancare. O ciorba de fasole. Pana se prepara ciorba gustam cativa carnaciori adusi de acasa, mai schimbam o vorba, mai tragem o dusca si, incalziti de vin si cu o muzica buna pe fundal (desi ar fi mers de minune niste cantece la chitara) ne apuca voia buna si mai ca ne ia cu chef de dans. Ne bataim pe banci stanga dreapta ca niste pinguini beti pana in momentul in care apare ciorba. Eeeee. Ce poate fi mai bun ca o ciorba de fasole alaturi de o farfurie de ceapa rosie frecata cu sare si ceva ardei iute taiat marunt si murat? Am uitat de dans, adica de balabaneala aia dubioasa, si ne-am infipt fiecare cu lingurile in strachini, nu inainte de a lua cateva cadre ca amintire ca doar suntem si noi suflete de artisti, nu!? Trebuie sa ne hranim si spiritul nu numai trupul.

   Soseste si grupul secund. Sosec si ciorbele lor. Si pentru ca pofta e mare comandam si niste piure cu tocanita servit, spre surprinderea noastra, alaturi de o farfurie cu un amestec de muraturi scoase chiar de sub masa la care stateam. Adica sub masa era chepengul care dadea spre pivnita. Ehei, cine stie ce-o mai ascunde beciul ala...

   Terminam de mancat si ne asezam la povesti cu cabanierul, la mangaiat si hranit cainii cabanei... la vin fiert, ceaiuri si voie buna.
   Intr-un final ne retragem catre priciuri. Nu toti insa. Eoliana se lipeste de un pat ramas liber in cabana asa ca nu ne va tine companie la concertul de sforaituri. Dezertoarea.
   Adorm imediat ce pun capul pe perna si visez tot soiul de chestii dubioase, mai cu seama faptul ca muncitorii forestieri imi fura din masina lasata deschisa numai handsfree-ul fara a-mi lua si casetofonul. Ce-nseamna grijile dom'ne.... Adica prostia, ca m-as fi putut intoarce sa verific masina, dar leeenea ...

   Dimineata vremea parea ca ne face in ciuda ca trebuie sa plecam, soarele luminand crestele.

   Mancam repede o omleta, adica doar o mancam repede ca de facut se face cate una la cateva minute bune asa ca asteptam ceva pana ce toata lumea baga omleta proprie in ghiozdanel.

   Icercam sa aflam daca mai sunt si alte variante de coborare decat cea pe care urcasem. Se pare ca nu avem sansa de a face alt traseu asa ca ne luam ramas bun de la cabanier si o dam la vale nu inainte de a face cateva poze de semigrup in fata cabanei. Semigrup pentru ca Radu si Romeo au plecat inaintea noastra.

   Poteca, la fel ca la urcare. Cam plictisitoare. Pe drumul forestier mai ca nu am alergat sa ajung mai repede la masina sa vad pagubele. Din fericire nu imi disparuse nimic desi, asa cum bine am presupus, lasasem masina descuiata.

   Ne luam la revedere unii de la altii si ne vedem de drumurile noastre. Dar aventura nu se termina pentru mine si pentru Dana. Suntem opriti de un filtru de politie si anuntati ca am fost surprinsi de radar in localitatea Ucea nu stiu de care... cu viteza de 68 de km la ora in zona de restrictie la 50. Pac, amenda. Pac, proces verbal. Pac, injuraturile de rigoare. Cat stam sa scrie nenea ala procesul verbal Dana are proasta inspiratie sa opreasca motorul masinii uitand faza lunga pornita. Evident ca dupa un sfert de ora cat i-a luat aluia sa scrie doua procese verbale a cate 15 randuri fiecare de parca trebuia sa le faca in versuri si sa le gaseasca rime, bateria a cedat si masina n-a mai pornit asa ca facem manevrele de resuscitare ajutati de bateria de pe masina mea. Pacientul isi revine instant si dupa ce-l decuplam de la aparate ne uram drum bun si ne vedem fiecare de soseaua lui mergand cu fix 50km la ora prin toate celelalte localitati. Secolul vitezei cica.

  Cam asta a fost iesirea de inceput de februarie. Pe curand.


Citeşte tot articolul

Fagaras - asa, ca de-nceput de an

    Daca tot ne-a prins revelionul pe munte zice-se ca asa o vom tine tot anul. Noi ne straduim.
Cum spuneam in postul trecut ne-am intors mai devreme de la revelion ca sa ne pregatim pentru Fagaras. Urma sa plecam pe 4 dar din anumite motive am amanat pentru 5 ianuarie plecarea. Tinta era Barcaciu unde ne vor astepta cei care au plecat pe 4 cum fusese stabilit initial.

    Fac iar bagajele dupa stilu-mi deja caracteristic, adica haine + haine + haine + ceva mancare, coltari, piolet, bete de schi... toate cele, casa-n spinare cum s-ar zice. Ca de, Fagarasul nu e Bucegi si nici Baiului. 

    Din Bucuresti urma sa plec eu si sor-mea, Anca, de care m-am rugat o buna perioada de timp sa-mi faca hatarul si sa mai scoata si ea nasul ala straveziu dintre peretii de beton si sa-l mute intre peretii de stanca. Mi-a luat ceva dar am convins-o intr-un final. Urma apoi sa-l luam pe Mihai din Ploiesti si de acolo directia Brasov, Avrig, Poiana Neamtului.
    Pentru ca cine se trezeste de dimineata ajunge departe noi ne-am trezit pe la 8,30, am baut tacticosi o cafeluta si ne-am urnit cu greu din casa. Am indesat bagajele in masina si am pornit spre Ploiesti sa-l culegem pe Mihai, dar pana acolo am facut un mic popas la Tancabesti de unde ne-am  dotat cu 4 litri vin de buturuga.
    Cum ziceam, il culegem pe Mihai de pe langa marginea Ploiestiului, il mai luam si pe un amic de-al lui pe care il debarcam langa Predeal, trecem de Rasnov si tinem drumul Brasov-Sibiu pret de cateva ore. Drumul, frumos si palpitant mai ales cand te depasesc masini conduse de surdomuti. Dupa semnele pe care le faceau am tras concluzia ca soferul era nevazator si cei de langa incercau sa-i explice prin semne pe unde s-o ia. De aici, poate, depasirile mai mult decat riscante pe care le faceau respectivii, pe care i-am lasat sa se duca in treaba lor, nedorind ca treaba lor sa devina si treaba noastra.

    Ajungem in Avrig unde Mihai ne calauzeste pe o scurtatura ce duce oriunde numai spre Poiana Neamtului nu asa ca apelam la indicatiile unui localnic pentru a gasi drumul. Drumul, la inceput bun devine problematic catre finalul lui datorita dotarii masinii cu anvelope pentru toate anotimpurile, asta daca "toate" nu include si iarna. Intr-o panta mai pronuntata iata ca in loc sa mergem inainte purcedem la mersul Michael Jackson, adica noi ne facem ca mergem in fata dar ne ducem in spate. Ma chinui ce ma chinui, ii pun pe Mihai si Anca sa coboare si sa impinga si, nerezolvand nimic schimb locul cu sor-mea si trec la impins. Unii zic ca mana de femeie la volan a redresat situatia, eu zic ca mana mea forte la impins a scos masina din postura de rac.

    Ajungem pana la urma la Poiana Neamtului si lasam masina in curtea cabanei unde ni se percep 5lei pe zi pentru parcare. Achitam si ne echipam, timp in care ne curg balele la niste halci de carne uscata si afumata, carnati afumati si alte minuni de-astea ce se iveau prin deschizatura unei ferestre ce dadea in camara cabanei.

    Plecam, condusi de cruce rosie, catre Cabana Barcaciu.

    Drumul prezita la inceput putina zapada si ceva gheata, pentru ca mai apoi zapada sa ajunga la cativa centimetri grosime. Frigul nu prea l-am simtit, padurea ferindu-ne de vant si tinand adapost. Am ajuns destul de repede la cabana. Hm. Ultima data am gafait pe traseul asta de-mi atarna limba pe umar. Acum parca a mers mai usor.

    La cabana ne-au intampinat Bogdan Murafa, sotia lui, Ana si inca un prieten de-al lor pe nume tot Bogdan. Mai erau cativa insi in cabana printre care un alt Bogdan(ce de Bogdani), cunostinta mei veche de-a mea de la targurile de decoratiuni de la sala Dalles. Placut sa te intalnesti cu oameni cunoscuti pe unde nici nu gandesti.
    Ne-am dezechipat repede si am trecut la preparat mancarica. Am comandat si un paharel de afinata. Ei bine... afinata... mda, un paharel care s-a multiplicat in vreo 4 paharele. Ceva mai bun n-am baut in viata mea. Sa-i dea Dumnezeu sanatate lui nea Petre, cabanierul si sotiei lui, tanti Mariana pentru asa minunatie de licoare. Medicament, nu alta.
    Ca distractii auxiliare am rasfoit cele 4-5 carti de oaspeti amuzandu-ne copios pe seama celor scrise sau desenate.

Seara a trecut frumos, mai o gluma, mai un vin, mai o afinata.... Somnul a fost si el bun si odihnitor.
    Dimineata tzusti la pozat insa nu prea m-a inspirat peisajul...

...asa ca revin in cabana unde punem de-o masa inainte de plecare si, ca sa nu incep ziua prost, mai iau niste aghiazma de-aia de afine s-alung dracii din mine. Stiindu-ma dracos din fire iau si "la pachet" o jumatate de litru ca poate poate au dracii de gand sa se intoarca. Asa sunt eu, prevazator.

    Dupa ce ne facem bagajele tragem cateva cadre in fata cabanei alaturi de dragii cabanieri, nea Petre si tanti Mariana.

    Adevarati cabanieri, oameni cum rar mai intalnesti astazi pe la alte cabane. Un model de ospitalitate nu ca javra din Caraiman care te arunca afara din cabana la ora unu noaptea dupa ce urci pe Seaca Caraimanului si ajungi mort de oboseala. Asta mi s-a intamplat in urma cu 10 ani si de atunci nu am mai calcat prin acea cabana, dupa cum mi-am promis si nici nu voi mai calca atata timp cat e tot javra aia acolo pe post de administrator al cabanei.
    Sa revenim la ale noastre. Dupa pozele respective o luam tiptil spre cabana Negoiu. Drumul lejer cu exceptia catorva culoare cu zapada moale peste strat inghetat si cateva culoare de zapada intarita ce ne-au tinut putin in loc pentru a taia trepte pentru cei din spate. Nea Petre ne sfatuise sa avem grija imediat dupa muchia Puha la culoarele respective ca fiind potentiale zone cu risc de avalansa. Tocmai pe acolo se prapadise cu cativa ani in urma un tinar ce nu i-a ascultat sfatul si s-a dus pana la Negoiu pe o vreme insorita taman buna de caderi de zapada. I-am aprins o lumanare data de cabanieri la crucea pe care tot ei au ridicat-o in amintirea lui. Si-am mai alungat un pic din dracii ce incepusera a-mi da iar tarcoale. Ati ghicit. Aghiazma de afine.

 

 

    Pe ultimele sute de metri, imediat cum drumul incepe sa urce din Valea Serbotei, suntem calauziti de urmele imense si bine imprimate in zapada ale unui alt montaniard, amator de drumetii: ursul. Urmele au continuat pana aproape de cabana veche insa nu ne-au dat emotii pt ca erau in sens invers.

    Ajunsi la cabana ne dezmortim putin in primitoarea sala de mese pe care, probabil ca sa nu facem vreun soc termic, n-o incalzisera. Acum, ce-i drept, sala de mese de acolo e cat toata cabana Barcaciu cu tot cu acareturi. Asa rece cum era ne-a servit drept loc pentru infulecat cate-o ciorba de fasole si un paharel de rom pentru cunoscatori. Apoi ne retragem in camera insotiti de un sac de lemne ce nu s-a dovedit a fi suficient intrucat in camera era doar putin mai cald ca afara. Unde era iarna. Anca, ca doar femeile sunt mai descurcarete, se duce si negociaza pentru inca un sac si il primeste. Asa ca avem caldura suficienta cel putin in teorie caci pana la o simti mai e cale lunga. In camera, ca in camera. O barfa, o vorba de duh... un duh din sticla de vin... Chestii de-astea casnice.

    A doua zi ne trezim cu planuri marete. Negoiu. Varful. Ochim pe creste nori si injuram de mama focului caci cu o zi inainte fusese o vreme cristal. Acum nori, ceata... urat. Cu toate astea ne incumetam sa plecam spre varf. Doar in trei. Adica eu, Mihai si Bogdan, prietenul lui Murafa. Ne echipam corespunzator conform normelor in vigoare, adica cu pioleti, bete de schi, coltari(in rucsac)... ce mai are omu prin camara si o luam din loc. Vremea e calda drept pentru care dupa cateva sute de metri mai scoatem cate o bluza de pe noi.

Drumul e ok, doar spre caldarea Saratii zapada intarindu-se. Acolo ne si echipam cu coltari pentru pantele ce urmeaza. Si da-i si urca si cauta marcaje.

  
La un momentdat marcajul nu mai vrea sa se arate motiv pentru care incepem sa deszapezim bolovanii in speranta gasirii unui indiciu. Si asta pe o ceata pe care nu vedeam la mai mult de 30m.

    Mihai are norocul sa dezgroape bolovanul castigator care ne indica o traiectorie ascendenta a traseului. Dupa cateva zeci de metri ne oprim la un stalp ce pare sa fi fost la o intersectie de trasee insa nu mai avea sageti pe el. De acolo se bifurca traseul spre Strunga Ciobanului si drumul pe care trebuia sa-l urmam noi... spre Acul Cleopatrei si Vf Negoiu. Numai ca drumul nostru iar e de negasit. Ne despartim si rascolim valea pana ce ne pierdem putin din vedere unul pe celalalt fara a gasi nimic. Niciun semn.

     Am mai facut valea asta in urma cu vreo 10 ani, dar vara, asa ca nu mi-o  mai amintesc aproape deloc mai ales in conditii de vizibilitate redusa la 10-15m. Cand totul e alb in jurul tau si pantele par mai ciudate. A mai si parait pe alocuri zapada asa ca ne adunam si luam decizia de a renunta. Facusem mai mult de o ora invartindu-ne in loc si nu se intrezarea posibilitatea unei ridicari a cetii. E si maine o zi.
     O dam la vale incet, incet fara a uita de momentul artistic asa ca ne delectam cu cateva pozitii care mai de care mai tantose.

    Coboram fara probleme si ajungem la cabana, caldurica si mancarica putin dezamagiti de nereusita insa constienti ca e o virtute sa stii cand sa renunti.

    Seara ne rasfatam cu o fripturica si ne punem la somn sperand ca a doua zi sa fie o vreme mai prielnica pentru atingerea varfului. Asi. A doua zi ploua. Sus ba se vede creasta ba e iar ceata. Si ploua. Adica burniteaza. Si e cald. Si nu sunt conditii de urcat. Peste straturi vechi si inghetate erau culoare de zapada moale care acum, pe burnita asta, nu imi inspirau incredere. Renuntam. Asta e. Alta data.

    Vazand ca vremea nu mai e cine stie ce hotaram sa plecam acasa cu o zi mai devreme asa ca tragem la sorti pe unde sa coboram tinand cont ca aveam cu totii masinile in Poiana Neamtului si de la cariera si pana in Porumbacu sunt numai 20km. E, intre noi fie vorba alt ceva ma atragea la Barcaciu, da' nu va zic ce. Va las sa ghiciti.  In cele din urma hotaram sa coboram pe la cariera caci unora drumul de intoarcere la Barcaciu nu le inspira incredere. Facem rost de un numar de telefon al unui localnic si Bogdan negociaza cu el pentru un transport pana in Poiana Neamtului. Un milion. O suta de lei noi. Mai sa fie. Mai suna-l o data si precizeaza daca pentru toti sau doar pentru o persoana. Cica pentru toti. Excelent. Mai ieftin de atat nici ca puteam spera vreodata sa ne duca cineva.
   Coborarea prin padure e linistita mai putin o portiune unde poteca era complet acoperita de gheturi si pe unde a trebuit sa ocolim pe pantele de deasupra potecii. Ne-am mai intalnit si cu cateva grupuri de turisti ce urcau. Ce trist. Cand toata lumea se duce pe munte tu cobori. :(

    Mergem o bucata din drumul forestier pozand turturi si alte maruntisuri si ajungem la locul de intalnire unde ne astepta localnicul pe care-l tocmisem sa ne transporte.

    Ne-a luat omul si ne-a dus peste mari si tari, cum s-ar zice. Drumul a meritat nu numai pentru banii putini dati ci si pentru aventura avuta. Trecea nenea asta prin sleauri cu masina si ne amesteca asa bine ca ne lua ceva sa ne recunoastem intre noi.

    Ei, am ajuns intr-un final la Poiana Neamtului, am platit omului putin mai mult decat ne ceruse dupa care ne-am imbarcat in masini si am purces la lungul drum spre casa.

Citeşte tot articolul