O duminica la Basarbovo

   Sfârşitul acesta de săptămână este unul scurt. Scurt pentru că lucrez. Am doar duminica liberă aşa că trebuie să o umplu şi pe ea cu ceva. Un cocoţ. Şi cum cea mai apropiată zonă este Basarabovo iată ca nu mi-a fost greu să mă hotărăsc mai ales că Dana a fost încântată de idee. Plecăm din oraş destul de devreme şi destul de puţini. Doar patru. Dana, Mihai, Radu şi... mai era cineva...A.. da, eu. Cei câţiva kilometri până la Giurgiu trec repede. Aflăm că la una dintre unităţile militare pe lângă care trecem a facut armata sau lucrează un prieten de-al unui prieten de-al lui Radu. Interesant, nu!?...Nu.
Pe câmp nici urmă de jnepeni. Normal. Suntem la şes.
   Plătim penibila taxă de pod şi ne îndreptăm spre locaţie. Mihai face pe GPS-ul pentru Dana : "..acum dreapta,.. acum stânga... bagă-te pe dreapta..." şi tot aşa. 

   Ajungem. Mamăăăă ce de alpiniiişti!!!.... Plin. E plin. Adică e full. Adică puzderie de căţărători.
   Pe moment ne piere elanul aşa că facem o mică plimbare în amonte în speranţa de a găsi alţi pereţi. Speranţa, chiar dacă moare ultima, moare. De tot. Chiar pute a hoit de speraţă. Restul pereţilor sunt şi ei plini. De boscheţi. De liane. Cam orice alt lucru poate pune natura pe o stâncă pentru a o face inaccesibilă pentru cocoţ.

   Ne întoarcem la pereţii amenajaţi cu ancore şi alpinişti. Timizi, aruncăm priviri spre cei ce se bucură de plăcerea cocoţului. Trei sferturi dintre ei sunt români, restul bulgari.
După lungi contemplări se eliberează un traseu care pare nici prea greu nici prea uşor. "Diulfer" parcă îi spunea şi era cotat cu gradul V. Cât stăteam noi si ne echipam, discutând despre grade, un tip din traseul vecin ne spune ca e V bulgăresc, adică un fel de VI românesc. Hm... L-om trece?
   Mihai nu are încălzirea făcută şi nu vrea să se bage cap aşa că îmi rămâne mie onoarea de a mă face de râs. Intru. Măi să fie! Sunt sus. Aşa repede? Aşa uşor? M-am speriat degeaba. Pun manşa şi cobor. Mihai se echipează şi intră în traseu. Urmează Dana care ajunge destul de sus pentru al treilea cocoţ din viaţa ei. Îmi place că are multă voinţă. Vine şi Radu care ajunge cam tot pînă unde a ajuns şi Dana. Mai încerc o variantă pe dreapta dintr-un alt traseu, dar nu îl fac până sus ci, puţin mai sus, trec în primul. Mihai încearcă surplomba de lângă intrarea în Diulfer şi nu prea îi iese. Încerc şi eu şi, spre surprinderea mea, o trec, dar deasupra ei mă blochez. Nu mă ţin muschii şi nici cu tehnica nu stau bine.

   Ni se face foame aşa că ne aşezăm la baza peretelui şi luăm o gustare. Icre, brânză, ceapă, ciocolată topită. A.. şi nişte curmale.
   După masă punem de un traseu uşor pe care să-l poată face şi Radu cu Dana. 

   Cât timp filează Mihai mă tot învârt pe lângă pereţi până ce-mi pică ochii pe un traseu draguţ. Cineva zicea că ar fi un VIII, opt românesc. Eram ferm convins că nu am cum să-l fac. I-am şi arătat lui Mihai până unde credeam că voi ajunge. Intru şi reuşesc să trec cu aproximativ un metru peste maximul sperat. Trei încercări soldate cu tot atâtea căderi. Nu reuşesc să trec pasul respectiv. O porţiune puţin dată pe spate. Asta e! Scot carabiniera din ancoră şi trec coarda prin aceasta căci nu mă simţeam capabil să mai încerc o data acest traseu pentru a recupera o eventuala asigurare lăsată acolo. Ajuns jos îl las pe un amic de-al lui Radu să încerce şi el, dar nici acesta nu reuşeste să urce mai sus. 

   Schimbăm traseul cu unul lejer, pe placul celor începători, apoi încercăm un alt traseu de lângă. Frumos şi acesta până într-un pas pe care nu pot să-l trec. Oboseala se instalase deja. Se înserase şi, cum rămăsesem ultimii pe pereţi, am decis că-i timpul să ne retragem. 

   A fost o zi de duminică.

PS. Multumesc Danei si lui Radu pentru pozele facute.