un gand... doua ganduri...

"Daca ai indragit Muntele, nu cauti doar teluri deosebite si trasee foarte grele. Acelasi pret pot avea zilele cand, hoinar acolo sus, incerci sa redevii o modesta particica din natura, echilibrat si simplu, asimiland cu toate simturile armonia si linistea inconjuratoare" (Ionel Coman)
Descărcare topo-uri:

Pentru descărcarea topo-urilor traseelor de alpinism la rezoluţie mare trebuie accesată pagina "alpinism şi escaladă - descrieri si schiţe", iar de acolo se acceseaza linkul "topo" din dreptul traseului dorit. Odata deschisa imaginea se dă clic dreapta cu mouse-ul si se selecteaza "save image as"


sâmbătă, 21 mai 2011

A treia oară Veliko. Cocoţ... evident.


   O vorbă veche spune aşa: "Ce se întâmplă o singură dată poate să nu se mai întâmple niciodată. Ce se întamplă de două ori sigur se va întâmpla şi a treia oară". Noi am fost deja de două ori la Veliko la cocoţ aşa că, urmând principiul mai sus amintit, am ajuns şi a tria oară.
   Dana, Mihai, Anca, Ancuţa şi cu mine plecăm vineri seară din Bucureşti, voioşi tare, spre Giurgiu. Şi cum mergeam noi aşa vorbind de una, de alta, ascultând povestirele lui Mihai de la prima evadare...aud de pe bancheta din spate vocea suavă a Ancuţei care ne anunţă cum că crede că are impresia că s-ar putea să se poată să-şi fi uitat ceva important acasă. Buletinul. Linişte. Silence, I'll kill you! O manevră dâmboviţeană de întors pe dubla continuă şi fuguţa, fuguţa să recuperăm actul. Noroc că abia plecasem din Bucureşti şi nu apucasem să facem decât vreo 40km. Din vreo 66.
Recuperăm buletinul cu pricina şi o luăm iar spre Giurgiu.
   Ne reamintim a enşpea oară că la Adunaţii Copăceni a făcut armata un prieten de-al unui prieten de-al altui prieten.
   Ajungem la Veliko, montăm corturile şi ne culcăm.
Dimineaţă micul dejun, echiparea şi fuga pe trasee.








   Maica stareţă de la mânăstirea Zveta Troiţa...


   Papa... cu-ale lui trei coroane, puse una peste alta... 


   De început ceva lejer, de dezmorţeală. Bag manşa şi cât se dau ceilalţi caut un traseu uşor să le las fetelor o altă manşă iar eu cu Mihai să mergem să mai exersăm trasee lungi. Ciudat cum trasee care par lejere de jos devin solicitante odată ce te afli in ele. Aşa şi traseul pe care il ochisem. Era ceva mai greu decât părea la prima vedere.










Fiind băiet (mai mult fată)... păduri cutreieram (mai mult boscheţi şi liane)




















   Ne mai dăm o vreme prin zona corturilor apoi plecăm spre un traseu de trei lungimi pe care îl mai făcusem cu două săptămâni în urmă. Voiam să vedem dacă scoatem un timp mai bum şi l-am scos.

   Cine n-are sticluţă cu apă cară bidon...



   Sus, în regruparea de pe platou, ne întânim cu fetele. Ajunseseră acolo pe o cărarea ce ocoleşte faleza.


















   O dăm în rapeluri şi ajunşi jos le lăsăm şi pe ele să urce prima lungime apoi încercăm iaraşi fisura ce îmi dăduse bătăi de cap cu ceva timp în urmă. Nu am reuşit nici acum să urc mai sus decat atunci. Voi reveni. Nu mă las.





   Revenim la corturi, mâncăm şi ne băgăm la somn.



   Dimineaţă mă trezesc devreme, mult înaintea celorlalţi. Urmează Mihai. În timp ce stăteam la măsuţă la o vorbă din cortul lui ţipă Dana...
-(Dana)-Pufuleeee! (na: Mihai)... pufuleee!...
-(eu) Ce-i Dana... te mănâncă ceva?
-(Dana) Daaaa!
-(eu) Iar ai dat de-o gânganie?
-Da..
Mda... dăduse de-o gânganie...înfiptă în ea. O căpuşă tocmai lua şi ea micul dejun din Dana.
Luăm si noi micul dejun, nu, nu din Dana, după care ne agăţăm de un traseu. Un 7- pe care nu l-am făcut până sus ci am lăsat coarda într-o ancoră aproape de terminarea traseului.















   Că veni vorba de ancore. Majoritatea traseelor din Veliko sunt echipate cu ancore chimice de toată frumuseţea. Senzaţia de nesiguranţă din traseele romaneşti unde pui mâna pe pitoane vechi de zeci de ani, pitoane care arată ok la suprafaţă, dar care sunt corodate uneori în interiorul fisurii, pitoane care par solide, dar care ies daca smuceşti putin de ele, pitoane mari, dar cu inele subţiri, deformate şi tocite, ei bine, această senzaţie dispare cu desăvârşire în traseele de la Veliko. Sau cel puţin în cele mai multe dintre ele.
   Revenind la perete... am lăsat o manşă şi m-am strecurat repede la umbră. Sorarele începuse să ardă cam tare. O echipă de trei români se întorcea răpusă de cădură. Noi, voinici, am mai stat. Făceam chiar planuri să intrăm în alte trasee, dar după o oră şi ceva eram deja leşinaţi. Planurile au suferit mici modificări. Adică am renunţat la a mai urca ceva şi ne-am hotărât să strângem tot şi să facem o vizită la cascada Hotniţa.
   Cascada se află la câţiva kilometri de satul Samovodene. Este o zonă care aduce puţin cu Plitvice din Croaţia. Zona este amenajată cu scări din lemn şi metal si cu balustrade.



























   După plimbare ne-am îndreptat către Veliko să astâmpărăm foamea şi să bem o bere sau o limonadă, după preferinţe şi posibilităţi. Toate acestea la Pizza Tempo. Mâncarea este excelentă şi ieftină. Ca să vă faceţi o idee, şapte feluri de mâncara şi băuturile pentru cinci persoane au costat cam 35euro.
   Cum ziceam... vom mai reveni pe aici. Sper totusi să se încălzească vremea să pot ieşi la conglomerat... prin Coştila... că tare mi-e dor de munţii noştri.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu