Da. De două ori. Prima dată prin ianuarie cînd am prins o perioada foarte caldă. Într-un grup mai măricel, după mici peripeţii cu actele maşinii, ne prezentăm la faleză dornici de cocoţ.
Primul contact cu stînca, după pauza din sezonul rece, este mai timid. Încercăm trasee mai uşoare şi, dacă ne încumetăm la ceva mai greu, constatăm că nu prea ne ies mişcările. Dar nu-i nimic, atmosfera veselă oricum.
A două ieşire e mai restrînsă. Doar Angi, Cosmin, Miha şi eu suntem cei care plecăm spre bulgari într-un week-end în care prognozele meteo de pe majoritatea site-urilor s-au jucat cu nervii noştri.
Am plecat spre Veliko unde se anunţau ceva ploi sîmbătă după amiază, dar, cu cînd ne apropiam mai mult de graniţă, cu atît atmosfera devenea mai mohorîtă. Cosmin vine cu ideea de a rămîne la Basarbovo ceea ce şi facem.
Găsim locul pustiu, spre bucuria noastră căci urmă să ne desfăşurăm în voie.
Încercăm mai multe trasee şi totul merge atît de bine că am curaj să reîncerc un vechi traseu ce nu-mi ieşise la ultima vizită. Hilti, un 6b+ cu pas imediat sub top. Spre fericirea mea mi-a ieşit pasul, dar n-am legat traseul aşa că voi mai încerca şi cu altă ocazie.
Avem parte şi de o mică distracţie. Un căţelandru mic cît o pisică ce se tot învîrtea printre picioarele noastre înşfacă o pereche de manuşi de-ale lui Angi şi prinde-l dacă poţi. Fetele l-au urmărit o vreme, dar degeaba. Mi-am încercat şi eu norocul şi... victorie!! Ascunsese mănuşile sub un maldăr mic de frunze, dar nu suficient pentru un ochi ager. Noroc că-l văzusem mai devreme cum îşi ascundea bucăţile de pîine pe care i le dădeam şi am dedus că şi mănuşile sunt pentru el tot un soi de provizii.
Odată cu înserarea cerul s-a luminat, răcoarea s-a lăsat, iar noi am pornit voioşi spre Veliko unde, după o vizită la Pizza Tempo, am campat în acelaşi loc ca şi altădată, adică în păduricea prin care urcă drumul ce duce la mînăstirea Zveta Troiţa.
Înainte de culcare aruncăm o privire spre cer şi claritatea lui ne dă speranţe, dar haloul din jurul luinii mă pune pe gînduri. Şi avea şi de ce căci spre dimineaţă zgomotul picăturilor de ploaie pe tenda cortului mă trezeşte şi ă indispune total. Arunc din nou capul pe pernă şi mai trag un pui de somn profitînd de aerul curat şi rece.
Ne trezim mai tîrziu, cînd norii par că se mai risipesc, şi pregătim cafeluţa pe care o savurăm cu mare poftă apoi strîngem corturile deşi nu prea avem tragere de inimă să mergem la pereţi, dar, cand Cornel, Cristina şi Dana opresc maşina lîngă noi să ne salute, decidem că e cazul să ne mobolizăm puţin. Nu durează mult pînă ajungem şi noi în parcare unde ii intalnim si pe Vali şi Laura. De aici, pe poteca deja binecunoscută, ajungem pereţi.
Ne oprim la un sector unde să putem încerca trasee atat mai uşoare cît şi ceva mai tăricele. Doar că, pe cînd mă aflam pe perete, un ochi aruncat peste umăr mă face să tresar amintindu-mi o experienţă avută aici acum cîţiva ani cînd, tot căţărînd un traseu, observam cum un nor se apropia de zona noastră făcînd să dispară rînd pe rînd satele din direcţia din care se apropia. De data aceasta primul care dispăruse era chiar Veliko apoi, treptat, treptat, pădurea de la poalele falezei dispărea între-o ceaţă lăptoasă. Evident că am început să urc în mare grabă şi să dezechipez topul, dar chiar şi aşa, cu toată graba mea, tot am făcut un duşuşeţ pe perete. Din fericire în sectorul unde ne oprisem era o mică surplombă care ne-a protejat în mare parte de ploaia care a căzut.
După ce norul s-a scuturat de tot ne-am strîns bagajele şi am plecat spre grota cea mare unde erau cei ce ne salutaseră dimineaţă. Aici am mai urcat un traseu drăguţ, aflat la stînga grotei.
Seara o petrecem, cum altfel, la Pizza Tempo unde, după o zi de nemîncat, ne răsfăţăm cu delicioasele lor preparate, discutînd verzi şi uscate pornind apoi spre Bucureşti, oboşiţi, dar veseli.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu