un gand... doua ganduri...

"Daca ai indragit Muntele, nu cauti doar teluri deosebite si trasee foarte grele. Acelasi pret pot avea zilele cand, hoinar acolo sus, incerci sa redevii o modesta particica din natura, echilibrat si simplu, asimiland cu toate simturile armonia si linistea inconjuratoare" (Ionel Coman)
Descărcare topo-uri:

Pentru descărcarea topo-urilor traseelor de alpinism la rezoluţie mare trebuie accesată pagina "alpinism şi escaladă - descrieri si schiţe", iar de acolo se acceseaza linkul "topo" din dreptul traseului dorit. Odata deschisa imaginea se dă clic dreapta cu mouse-ul si se selecteaza "save image as"


miercuri, 4 mai 2011

Sărbătoare în perete. Veliko Târnovo de Paşte


   Sărbătorile de Paşte.
   Unii ciocnesc ouă, alţii carabiniere. Unii întind grătare, alţii corzi. Liber două zile. Două zile de cocoţ.
   Munţii noştri sunt încă acoperiţi cu zăpadă. Frigul nu mă atrage. Vreau soare, caldură. Veliko ne cheamă la el cu vremea bună ce se anunţă în zonă şi cu pereţii drăguţi.
   De data asta suntem hotărâţi să ajungem cumva la pereţii de lângă mânăstirea Sveta Troiţa. Un tânăr bulgar ne spusese că putem lăsa maşina la gara din Samovodene şi să urcăm de acolo. Nouă ni s-a părut cam mult de mers prin pădure aşa că tot la mânăstire am ajuns. Nu ca să ne călugărim şi nici că am fi noi cine ştie ce credincioşi ci cu gândul de a trece cumva spre acel perete.
   De data aceasta ajungem repede la parcarea din josul mânăstirii. Aici alte maşini cu număr românesc ne confirmă că nu suntem singurii ţăcăniţi care fac Paştele pe pereţi...

   În parcare tocmai ajunseseră alţi doi căţărători români, Cornel Sain cu un amic. El ne-a arătat care este drumul nou către pereţi şi ne-a explicat  de ce drumul vechi, cel care trecea pe lângă mânăstire, fusese barat cu sârmă ghimpată. Motivul: motocicliştii care treceau pe acolo perturbând liniştea locului.
   Revenind la noua cale de acces, aceasta începe fix în mijlocul parcării, pe partea stângă (spre vale). Cu un weekend în urmă cand ajunsesem aici nu am remarcat acea potecă datorită unui microbuz parcat exact în dreptul ei.
Urmând poteca ajungem la baza pereţilor. Câteva corturi puse şi grupuleţe, grupuleţe. Unii mâncau, alţii se odihneau, alţii escaladau.
   Căutăm un loc de cort apoi plecăm spre pereţi cu harţile, scoase de Dana, în mână. Trasee sunt multe. Foarte multe. Pentru toate gusturile şi, mai ales, pentru toate categoriile de muşchi. Cum noi suntem dintr-o zonă sudică şi mari amatori de căldură pe braţele noastre nu prea cresc muşchi aşa că ne orientăm spre trasee de grad 6. Dibuim unul mai lejereanu... sa nu ne forţăm din prima. Trei lungimi drăguţe cu prima regrupare suspendată, adoua într-o grotă şi ultima sus, pe o brână. Este exact genul de traseu care îmi face o deosebită plăcere să urc. Tot acum experimentez si rapelul cu prusik de siguranţă. Beton. De-acum nu mai rapelez fără acest nod ce te poate scuti de muuulte probleme.
   Dacă până acum am făcut mai mult manşe urcând foarte puţine tresee de mai multe lungimi, nu am avut când sa exersăm regrupările în perete, mai ales cele cu un grad scăzut de confort. De data aceasta am exersat atat regruparea la urcare cât şi pe cea în retragere. Vreo trei ore ne-am fâţâit pe acest traseu până să coborâm şi s-o lăsăm şi pe Dana să urce. Ea a urcat doar o lungime şi s-a descurcat foarte bine.











   După asta am trecut alături la un alt traseu. O fisură aprope verticală ce mi-a dat multe bătăi de cap sau, mai bine zis, multe dureri de antebraţ. N-am reuşit să trec pasajul cheie. Cinci, şase încerări, cinci, şase căderi.






   Se lasă seara şi ne mutăm la un alt traseu. Uşor. Uşor pentru cei odihniţi. După două cuie cer să fiu lăsat jos. Efortul depus în traseul precedent mă lăsase fără puteri. Ruşinos, dar n-am avut în cotro. Mihai a reuşit manşa după care am plecat către cort, am mâncat şi ne-am băgat la somn. Am adormit greu căci cineva se împrietenise cu Bachus şi cânta, mai precis zbiera pe undeva prin apropiere. Oboseala a învins până la urmă şi am adormit.



   Dimineaţă răcoare. Plăcut. Mâncăm şi o luăm spre o altă zonă. Facem o vizită la marea grotă vizibilă tocmai din drumul ce duce la Veliko. Aici vedem trasee inaccesibile nouă. Tavanul grotei este pitonat şi-şi aşteaptă oamenii păianjen.




   Noi ne orientăm spre o fisură largă, traseu aflat spre limita stângă a peretelui. Mă duc cap şi pun o manşă. Urmează Mihai, apoi Dana. Apoi urc iar, însă pe o faţă puţin dată pe spate. Prizele sunt bune, mari. Ne dăm toţi trei de mai multe ori. La sfârşit vorbesc cu Mihai să încercăm o fisură mare, un fel de horn ce se află la dreapta punctului de regrupare în care aveam manşa. Studiem traseul, dar nu ne putem da seama daca e pitonat. Toate ancorele duceau spre un top aflat dincolo de o surplombă urmând niste trasee mai dificile. Ne hotărâm să renunţăm mai ales că ora era deja târzie şi în afară de asta nu prea am fost într-o formă bună.





















   Rapel, strâns cort, mâncat, plecat.
Veliko, ne vom revedea!

2 comentarii:

octav spunea...

si poate te gandesti la o expozitie. material ai garla. asa ca... bafta si spor

Mihai Daitzoiu spunea...

Perfect. Mosule, pana la urma o sa reusim noi.

Trimiteți un comentariu