Nu prea sunt multe de povestit. Am plecat la o tură scurtă, alături de Mihai, pe drumul Munticelului, pentru a ne mai dezmorţi şi antrena picioarele. Am urcat pe la Caminul Alpin, pe binecunoscuta potecă ce duce spre Pichetul Roşu. La puţin timp după ce am depăşit bifurcaţia spre Coştila Mihai mă întrabă dacă am chef să urcăm la refugiu. Hai, zic, să vedem ce-o mai fi pe-acolo, dar numai dacă ai chef să tai zăpadă că eu nu prea am.
Am pornit prin pădure cu Mihai la înaintare tăind cărare printr-o zăpadă ce, uneori, depăşea binişor nivelul genunchilor. Zărim două persoane coborînd de la refugiu şi, la puţin timp după, ajungem la poteca bătută. Urcăm pînă la Valea Coştilei, acum acoperită toată cu zăpadă şi traversăm spre refugiu. Cîţiva saci de dormit şi nişte echipament de cocoţ anunţă prezenţa unor persoane. Stăm şi bem putin ceai, iar Mihai vîră printre echipamentul de cocoţ o eugenie şi-un baton de ciocolată Făgăraş ca o mică surpriză pentru temerarii ce cocoţau pe aşa o vreme.
Plecăm de la refugiu coborînd pe aceeaşi potecă pe care am venit şi ţinem drumul Munticelului pînă în Pichetul Roşu de unde o
luăm repejor spre Diham unde ne ospătăm cu o ciorbă caldă şi-o porţie de MBS plus ceaiuri calde. Si cum stăm noi aşa la masă
numai ce apare pe uşa cabanei Borcan. Acesta, zărindu-ne, ni se alătură. Stăm, vorbim, bem ceaiuri apoi plecăm spre Gura Diham
unde ne suim cu toţii în maşina Borcănelului şi pornim spre Bucureşti.
Mai jos cîteva poze:
Un comentariu:
Ce dragut din partea lui Mihai :)!!!!!
Trimiteți un comentariu