Ultimii ani ne-au ținut puțin mai departe de munte. Turele au fost mai rare.
Uneori câte o drumeție mai lungă sau mai scurtă, alteori câte o ieșire la
cățărat. De fiecare dată dragostea de natură și în special de munte, ne-a
făcut să ne întoarcem, pe cât am putut, în mijlocul ei.
De parcă nu au fost suficiente motivele ce ne-au ținut departe de munte, 2020
ne-a adus și pandemia ce ne-a ținut izolați o lună și jumătate, iar, ca un
făcut, luna iunie aduce mai mult cu perioada musonică decât cu vara unei clime
temperat continentală.
Cu toată ploaia anunțată plănuim o tură, chiar cu riscul de a merge bună parte
din ea uzi. Cum cele mai mici șanse de ploaie sunt prin Iezer, aceasta va fi
destinația noastră pentru ziua de sâmbătă.
Zis și făcut.
Alături de prietenii noștri, Miki și Cosmin, o luăm din loc pe la o oră nu
tocmai matinală, dat fiind faptul că nu ne propuneam pre mult, ci doar să ne
bucurăm puțin de natură.
Ajunși la cabana Voina ploaia ne ia în primire, după cum îi stă obiceiul, fapt
ce ne face să ne adăpostim pe terasa cabanei la o ciocolată caldă și-o
gustare. Ne punem la vorbă timp în care vremea ne amăgește cu reprize de
ploaie intercalate cu momente de pauză. Aproape ca era cât pe aci să renunțăm
căci una e să te prindă ploaia pe traseu și alta e să pleci deja cu ea în cap.
Doar că o perioadă mai lungă de acalmie ne face să ne echipăm pentru a urca
„cat om putea” pe culmea muntelui Văcarea.
Așadar la drum.
După numai o sută de metri... jap, ce vine de sus?! Nelipsita ploaie. Punem pe
noi pelerinele, sacii de plastic sau ce și-a adus fiecare ca protectie
împotriva dușurilor naturale și continuăm urcarea că na, cum ziceam, una e sa
pleci pe ploaie și alta e să te prindă după ce ai plecat, fie chiar și la o
sută de metri de la începerea traseului.
Marcajul urmărește, în principiu, drumul forestier ce urcă pe culmea muntelui
mai sus amintit, printr-o pădure de fagi doborîti pe alocuri de drujbe, pe
alocuri de furtuni. Ca să ne mai descrețească frunțile, natura ne servește si
câteva frăguțe dolofane și puternic aromate pe care nu ne sfiim câtuși de
puțin a le accepta.
Mai c-o pantă accentuată, mai c-o urcare lină, drumul ne duce încet, încet,
către liziera pădurii de fagi de unde ne ia în primire, pentru o scurtă
perioadă de timp, un lăstăriș de conifere crescut peste rămășițele unor
trunchiuri carbonizate, martori muți ale unor incendii demult petrecute.
Uite și stâna! De la ea pădurea se rărește, poteca străbătând un culoar ce ne duce deasupra ei, către golul alpin. Întorcând capul observăm cum norii s-au pus pe irigat văile dinspre sud, ținând-o așa ore bune, cu o încăpățânare ce ne-a făcut uneori să ne întrebăm dacă nu cumva vom avea și noi parte de acele dușuri pe care le zăream revărsându-se peste culmile sudice. Din fericire natura a avut milă de noi și ne-a scutit de alte băi, oferindu-ne doar plăcerea de a privi dansul norilor, dans pe care doar prin munți il poți percepe la adevărata lui frumusețe. Contraste spectaculoase între negrul norilor maturi, aducători de ploaie și cel al tinerilor norișori praspăt formați, străbătuți de razele soarelui, ne-au încântat pe aproape toată urcarea.
O turmă de oi ce păstea liniștită ne-a mai rupt din monotonia
urcării. Craii și Bucegii ni se arătau spre depărtări, invitându-ne, parcă, la
viitoare ture pe crestele și văile lor. Curând avem și primele întîlniri cu
buchețelele purpurii ale rododendronului pe care nu ezităm a le imortaliza în
cîteva imagini amintire.
Urcăm agale, de parcă nimic nu ne grăbește, bucurându-ne de fiecare particică
de munte, de fiecare fir de vale pe care o admirăm, de smocurile de iarbă, de
norii jucăuși, de razele soarelui ce ni se arată cu intermitență. Într-un
cuvânt, de tot ce ne-a lipsit: de natură.
De la Crucea Ateneului poteca ne duce spre refugiul Iezer, priveliștea ce ni
se deschide în fața ochilor aducîndu-ne noi emoții. Pantele purpurii acoperite
de rododendron ne reamitesc frumusețea pajiștilor alpine in perioada
infloririlor. Evident, aici petrecem ceva mai mult timp încercând să
fotografiem aceste minunate locuri, doar că fotografiilor le lipsește emoția
locului. Oricât de bine ar ieși, mirosul rododendronului, sunetul vîntului și
ciripitul păsărilor nu poate fi redat.
Coborârea o facem pe firul văii Izvorul Iezerului, printre cunoscutele păduri
de jneapăn continuate în partea inferioară cu o minunată pădure de conifere al
cărui sol e complet acoperit de pături de mușchi ce ne duc cu gîndul la
pădurile Retezatului. Datorită ploilor abundente, nu de puține ori poteca a
fost inundată obligându-ne la mici ocoliri, iar în partea inferioară, o bună
bucată am mers chiar prin apă, neavînd altă opțiune. Dar nu-i așa, chiar și
acest lucru poate fi minunat când scapi din lumea claxoanelor, a gazelor de
eșapament și al oamenilor veșnic încruntați ?!
Ne-am întors la mașină pe firul Văii Bătrâna, extrem de bucuroși că am avut inspirația de a nu abandona, deși tentația a fost mare datorită vremii capricioase din prima parte a zilei, câștigând o zi minunată în mijlocul naturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu