La invitaţia celor doi amici am decis să-i însoţim un week-end pentru a face cîteva trasee din Peretele Animalelor.
Am plecat din Bucureşti cu maşina doldora de echipament ajungînd la marginea Poienii Inului unde ne-am echipat şi am plecat spre trasee.
Căldura ne cam moleşea aşa că urcarea nua fost tocmai vioaie, iar la baza pereţilor am remarcat că traseul pe care voiam să intrăm este ocupat de alte echipe.
Dar ce echipe?! O fătucă care fila capul cu cuşuleţ ţinînd coarda de filat paralela cu cea care ducea spre capul echipei. Şi asta nu e tot. Cireaşa de pe tort a venit cînd secunzii se pregăteau să urce şi ei. Unul dintre ei dă să-şi lege coarda de ham, dar ghiciţi cum?! Prin intermediul unei carabiniere direct de brida ce leagă cele două elemente ale hamului. Cu carabiniera. Am rămas crucit. Probabil că aşa ştiau ei de la sala de escaladă că se leagă coarda de ham. La atenţionarea mea cum că ceea ce face e extrem de periculos mi se răspunde naiv "Dar care este problema că noi căţărăm de trei ani şi aşa ne-am legat mereu?". Apreciez totuşi că a fost receptiv, iar după ce i-am explicat de ce nu e bine să te legi la alpinism prin intermediul unei carabiniere şi-a lega coarda direct prin cele două găici ale hamului.
Lăsîndu-i pe ei cu traseul lor ne-am oprit la baza traseului Pantera Roz, acesta fiind liber.
Acum apare şi un moment amuzant. Echipandu-se, Angi, care îmi tot reproşase că nu i-am luat espadrilele care trebuie şi că nu va putea căţăra cu cele pe care i le-am luat se trezeşte că are doar una dintre epadrile, cealaltă rămînînd acasă. Aşadar Angi va căţăra în prima zi cu o espadrilă mărimea 43, iar a doua zi, în Lup, urma să caţere cu o espadrilă şi un bocanc. Asta aşa, ca să se mai vaite.
Stînd la baza peretelui şi echipîndu-ne auzim de sus "piatrăăă" şi ne ferim repede pe unde putem. Apoi, după alte cîteva secunde iar, "piatrăăă". De data aceasta ne ascudem repede pe unde putem şi numai ce apuc să mă bag după un copac că aud un zgomot de frunze lovite şi instantaneu, la un metru de Angi, un bolovan cam de mărimea unei portocale se face ţăndări de pămînt.
Nervos, încep să urlu la echipa ce tocmai termina Mielul cel Blînd să fie mai atentă căci atîtea pietre date de o echipă în peretele ăsta nu mai văzusem. Ştiam că ieşirea din Miel e puţin friabilă, dar de fiecare dată cînd am fost am avut grijă să evit atingerea bolovanilor instabili sau, dacă coarda trecea pe lîngă ei, încercam să-i mut cumva prin locuri mai ferite ca să nu-i trimit în capul celor de jos.
Echipa aceasta se pare că nu prea era atentă la astfel de detalii şi acest lucru m-a scos din sărite. Se mai întîmplă să mai dai o pietricică, nu-i bai, dar să trimiţi jos pietre de trei patru ori în cîteva minute asta denotă neatenţie, mai ales că ştii că sub tine sunt alte echipe.
În fine, formăm cele două echipe. Eu voi merge secund la echipa lui Felix, iar Angi va merge secund la echipa lui Nicu.
Primele două lungimi decurg foarte bine, Felix descurcîndu-se excelent pe toate pasajele. Cu ocazia asta pot remarca faptul că lungimea a doua a suferit mici modificări, spre exemplu pe placa cu pasul cheie a dispărut un spit aflat acum ceva ani în partea superiaoră a plăcii, dar a aparut un piton bătut la plecare pe placă, aproape de locul unde la prima parcurgere folosisem o nucă băgată pe după o clepsidră. Cu această ocazie am refăcut schiţa traseului pe care o găşiţi AICI.
Plecarea pe a treia lungime e mai dificilă şi Felix are mici probleme. Pe o placă cu prize mai puţine are două tentative de trecere dar, neobservînd o priza mică, inversă, cade după fiecare încercare. În cele din urmă, julit şi epuizat, renunţă invitîndu-mă pe mine să trec pasajul.
Schimbăm corzile şi plec.
Remarc că faţă de prima dată, pasajul aflat la 5m de la regrupare mi se pare puţin mai tăricel apoi, la locul unde a căzut Felix, dibuiesc priza inversă aşa că trec repede peste pasaj, către stînga, loc unde se află o mică prispa de iarbă. De aici şi pînă în regrupare nu mai e mult, iar cînd ajung Angi mă anunţă că ea renunţă să mai urce lăsîndu-l pe Nicu secund pe una dintre semicorzile mele.
Odată băieţii ajunşi în regrupare montăm rapelul şi ne retragem rînd pe rînd.
Coborîm spre locul unde vom pune corturile şi sunt puţin dezamăgit că nişte persoane, printre care şi căţărători, urcaseră maşinile pînă aproape de capătul Poienii Inului.
Apropo de poiană, aceasta are acum un lan de grîu sau alte cereale.
Seara o petrecem la foc apoi ne băgăm la somn.
A doua zi pornim din nou spre perete cu gîndul la Lupul cel Rău.
Ajunşi la baza traseului observămcă iarăşi este ocupat, dar de data aceasta aşteptăm ca echipa să ia altitudine pentru a ne băga şi noi pe acest traseu, eu cap, Angi, Nicu şi Felix secunzi.
Lungimile se scurg una după alta. Pasajele le trec mai usor decît la prima parcurgere cu excepţia unui singur loc şi anume surplomba de la capătul celei de-a doua lungimi. Am observat că peretele este mai albicios şi suspectez că de acolo s-ar fi desprins o bucată de stîncă şi, posibil, o asigurare. Zic asta pentru că trecerea surplombei nu mi-o amintesc aşa expusă. Acum ai un cui sub picioare, iar cuiul bătut deasupra surplombei nu-l vezi decît după ce iniţiezi trecerea surplombei.
A treia lungime, deşi mi-o aminteam ca fiind mai grea şi ceva mai susţinută, mi-a ieşit la rot, ca de altfel tot traseul, avînd acum avantajul că ştiam deja linia acestuia.
Penultima lungime merge şi ea foarte repede, iar echipa din faţa noastră a avut bunăvoinţa de a mai lăsa din loc în loc, prin părţile mai aerisite, cîte un piton, două, atît pe prima lungime unde mai lipseau cît şi pe penultima lungime unde chiar era nevoie de o asigurare căci o eventuală cădere se solda cu un pendul foarte mare.
Ajuns în regrupare constat că, deşi ştiam că trebuie să am grijă la punerea corzilor, greşesc undeva şi una dintre corzi freacă de abia mai puteam s-o trag.
Ultima lungime e scurtă, iar pasul cheie al traseului nu mi se mai pare deloc dificil. Aminirea trecerii lui este încă vie aşa că ştiu la ce să mă aştept şi către ce prize să mă îndrept.
Ajuns sus încropesc o regrupare şi aduc secunzii apoi coborîm prin pădure printr-un lan de flori cu un parfum extraordinar de frumos.
Cam aşa am petrecut un sfîrşit de săptămînă în Peretele Animalelor. A fost voie bună, a fost efort, au fost şi căderi în coardă, experienţe adunate, poveşti de spus.
A fost fain.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu